sâmbătă, 13 august 2011

Perseide 2011: De ce exista aceasta ploaie de stele?

Si in acest an, ploaia de meteori poate fi vazuta pe cer, in noaptea de vineri spre sambata.Specialistii de la Centrul Nasa Marshall Space Flight Center din Huntsville, Alabama, condusi de astronomul Bill Cooke, vor sta la dispozitia curiosilor din toata lumea pentru a le raspunde, pe chat, la intrebarile legate de acest fenomen, se precizeaza pe site-ul oficial al NASA.

Spectacolul de pe cer va putea fi astfel urmarit live si pe site-ul NASA.

Perseidele au fost observate de peste 2.000 de ani si sunt asociate cu cometa Swift-Tuttle care orbiteaza in jurul Soarelui o data la fiecare 133 de ani. In fiecare an, in luna august, Pamantul trece printr-un nor de resturi de la coada cometei, format din fragmente de gheata si praf cosmic. Aceste ramasite intra si ard in atmosfera Terrei datorita frecarii cu aerul generand dare luminoase pe cer.

La noi, acest fenomen a putut fi observat incepand cu noaptea de 8 august, numarul maxim, 20-30/ora, va putea fi observat in noaptea de vineri 12 august incepand cu ora 22:30.

perseide



Perseidele, denumite dupa numele constelatiei din care par ca provin, reprezinta roiuri de meteori activi. Cunoscut popular sub denumirea de ploaie de stele cazatoare, reprezinta fenomenul care dureaza o fractiune de secunda si anume dara de lumina de pe cer, care, astronomic, se numeste meteor.

Particula de praf cosmic care arde energic in atmosfera se numeste meteorid, iar particula de roca care cade pe Pamant este denumita meteorit.
In acest an, Luna este in faza de Luna plina, iar numarul meteorilor vizibili va fi mult mai mic decat de obicei, din cauza luminii puternice a satelitului nostru natural.

Curentul maxim va putea fi observat pe 13 august in jurul orei 2:30, cand se estimeaza ca vom putea observa pana la 100 de stele cazatoare, incepand cu miezul noptii si pana dimineata.

Sursa: Ziare.com

Poveste de la inceputul timpului

Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.
Potopul 
Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.


Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.


Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.




Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.


Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.


O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.


Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.

Oamenii ciudati de peste mare 
Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.


Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape - sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile - si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.


Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.


Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau...



Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.



Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.


Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.


A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.


La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si... eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa...
CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUI CHIDON, SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI
Sursa: descopera.ro

De la tăbliţă la tabletă - 5.000 de ani de lectură

Pentru omul contemporan, lectura va fi mereu vocea civilizaţiei. Lucrătorii de birou din ziua de azi îşi rezervă între 5 şi 8 ore pe zi pentru citit, adică folosesc mai mult timp pentru lectură decât pentru a mânca, a socializa, a se ocupa de îngrijirea personală sau a călători. În ciuda controverselor, computerul şi internetul au revoluţionat lectura. Percepem urmele negre de pe hârtie sau ecran, iar ele ne deschid noi perspective, ne inspiră şi ne organizează existenţa.
Devenită azi o activitate banală, familiară şi firească, cititul are o istorie care spune multe despre om şi evoluţia sa. Deşi este greu de imaginat, oamenii care au trăit acum câteva secole nu citeau la fel ca noi. Pentru ca noi astăzi să citim cărţi pe suport de hârtie sau electronic, această activitate a avut de străbătut un drum lung, care a început odată cu tăbliţele de argilă din lumea sumero-babiloniană.

Primele tăbliţe cu pictograme au fost descoperite în apropierea oraşului Uruk şi reprezentau un fel de contabilitate a templului din oraş, pe ele fiind întocmite liste de grâne sau de animale. Alte tăbliţe găsite de cercetători înregistrau ordinea socială din Sumer, un fel de recensământ al templului din Lagash, unde, conform însemnărilor, existau 18 brutari, 31 de berari, 7 sclavi şi 1 fierar.

Scrierea cuneiformă care a evoluat de la imagini la simboluri în formă de cuie sau ace a putut fi studiată atent mulţumită lui Assurbanipal, regele Asiriei care, în anul 650 î.Hr., a hotărât să înfiinţeze o bibliotecă la Ninive şi a trimis scribii să adune tăbliţe de la toate templele din Babilonia.

Următorul pas pe scara evolutivă l-au făcut egiptenii, care au creat papirusul şi l-au exportat încă din mileniul III î.Hr. Datorită fapului că scrisul era considerat un dar de la zeul Toth, un scrib egiptean se pregătea 12 ani pentru această meserie. Aşa că nu este de mirare că doar un procent foarte mic din populaţia mondială putea citi.
Primele cărţi se prezintă sub formă de suluri prinse pe beţe de lemn sau de fildeş. Ele puteau atinge o lungime de 12-15m, iar textele erau copiate pe coloane înalte de 25-45 cm.

Antichitatea s-a remarcat mai ales, prin lectura sulului de papirus, mai apoi de pergament. Numită de către latini "volumen", cartea sub formă de sul îi obliga pe cititori să participe la actul lecturii cu întregul corp, obiectul fiind ţinut cu ambele mâini.

La începutul erei noastre, apare codexul. Acesta era un ansamblu de caiete cusute împreună, pe care se putea scrie faţă-verso. Lectura începe, încet-încet, să semene cu cea din zilele nostre. Codexul putea fi paginat şi indexat, lucru care facilita lectura şi întoarcerea la anumite pasaje. Apare, astfel, lectura fragmentară, dată de flexibilitatea codexului, care putea fi citit pe sărite. Folosirea codexului se generalizează în secolele II-IV, iar triumful acestui nou tip de carte se datorează apariţiei pergamentului, confecţionat din piele de animal (oaie, capră, viţel).
Totodată se face trecerea de la cititul cu voce tare, care era lent şi anevoios, la lectura silenţioasă, oculară şi mult mai rapidă. Acest tip de citit "interiorizat" se conturează odată cu apariţia creştinismului. Cititul este o sursă de comunicare pe verticală, omul simţind nevoia unei legături cu divinitatea.
Din Evul Mediu, scenele de lectură devin subiecte preferate de artiştii plastici. Deşi majoritatea operelor expun lectura într-un mod subiectiv, datorită clişeelor şi normelor care constrâng lucrarea, antropologii au studiat mare parte din opere pentru a putea să redea acţiunea cititului aşa cum o făceau oamenii în jurul anului 1000.

Primele imagini artistice ale lecturii silenţioase, interiorizate, apar sub motivul "Bunei Vestiri". Reprezentări dictate de textele biblice o întruchipează pe Fecioara Maria primind vestea zămislirii de la Arhanghelul Gavril. Ea este aşezată pe un jilţ şi ţine o carte în mână. La apariţia solului, ea pare a fi fost întreruptă din citit: păstrează cartea în mâna stânga şi marchează pagina unde a rămas cu degetul mare. De aici înainte, toate reprezentările acestei scene o vor prezenta pe Fecioară citind singură.
Călugări învăţaţi şi cititori mireni
Trecerea de la lectura orală la cea silenţioasă a fost văzută ca o mutaţie fundamentală în societate şi a presupus şi o schimbare a atitudinii corporale în rândul cititorilor.
Astăzi, pare greu de imaginat că atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu, textele nu erau înţelese decât dacă erau citite cu voce tare. Ceea ce trebuie să ştim însă, este faptul că cititul anevoios era determinat de lipsa spaţiilor dintre cuvinte, a semnelor de punctuaţie, precum şi a diferenţei făcute de majuscule. "Decupajul" cuvintelor se făcea numai prin intonaţie.
Cititul a apărut în mediile monahale, dar în scurt timp se va extinde în rândul laicilor, al elitelor care încep să citească în tăcere.
Apar tablouri care atestă schimbarea modului de lecturare, întruchipând, în general, femei citind în singurătate, stând în poziţii relaxate.
La răscrucea dintre secolele XV-XVI se nasc adevărate controverse, ca urmare a apariţiei tiparului. Primele reacţii vin să acuze această invenţie, văzută ca o unealtă ce corupe textele şi spiritele, răspândind scrieri imorale şi eretice. În ciuda împotrivirii, tiparul revoluţionează lectura şi creşte numărul cititorilor într-un timp scurt.
În Valencia, între 1475 şi 1550, un inventar din trei atestă prezenţa cărţii.
Aşadar, cine citea în secolele XV-XVI? Statisticile spun că 9 clerici din 10, 3 din 4 reprezentanţi ai profesiunilor libere, 1 din 2 nobili, 1 din trei neguţători şi 1 lucrător manual din 10.
Cartea, devenită proprietate personală, reprezintă o adevărată frontieră religioasă. În fruntea oraşelor cu cele mai multe cărţi, dar şi cu cei mai mulţi cititori, se află cele din ţările protestante, precum Frankfurt. La jumătatea secolului al XVIII-lea, aproape 80% din inventarele acestor oraşe au o notă referitoare la cărţi, spre deosebire de Franţa catolică, unde în 1750, doar 20% din totalul inventarelor atestă cartea.

Tot în secolele XV-XVI apar majoritatea bibliotecilor. Cele ale medicilor cresc de la 26 de titluri, în medie, la 62; ale juriştilor de la 25 la 55, ale negustorilor de la 4 la 10, iar la lucrătorii din industria textilă, cartea unică nu mai constituie o regulă, ajungându-se, în medie, la 4 cărţi.

Odată cu creşterea numărului de volume din bibliotecă, lectura ia forma activităţii familiale şi de grup. În unele cazuri, soţii citesc împreună, dar mai ales citeşte tatăl, din Biblie. Lectura cu voce tare este păstrată în mijlocul comunităţii, în întruniri de duminică, la slujba religioasă, unde se citeau atât texte religioase, cât şi texte laice.


Cu timpul, natura devine o temă centrală, un cadru ideal pentru meditaţie, aşa încât cititorul preferă lectura în aer liber. O treime din picturile secolului XIX reliefează natura, nu ca simplu peisaj, ci ca parte principală din compoziţie, prezentând, în special, femei care citesc în spaţii deschise. Bărbaţii adoptă cititul în public - la cafenele şi baruri, spre deosebire de femei care rămân tributare naturii. Cărţile par din ce în ce mai mici, mai uşor de ţinut în mână, indiferent de poziţia cititorului.
Un hobby? Un viciu? O necesitate?
În secolul XX, lectura devine un "bun de larg consum". Spre sfârşitul secolului, cultura cărţii se transformă în cultura mass media. Raportul dintre cititori şi scriitor se modifică, dispare "încrederea oarbă" în informaţia oferită. Dispozitivele clasice ale dovezii (nota, referinţa şi citarea) sunt puse în discuţie, supuse unei priviri critice şi neîncrezătoare. Lectura devine discontinuă, subiectele sunt căutate în funcţie de cuvinte-cheie, se face o selecţie a datelor necesare. Omul contemporan citeşte exact ceea ce îl interesează. Capacitatea individului de a se concentra este mult mai mare, fiind capabil să citească rapid şi simultan mai multe ferestre de lectură.
Astăzi, lectura a devenit mai mult decât un hobby, putem vorbi de un "viciu de nepedepsit", un lucru necesar şi plăcut în acelaşi timp. Omul nu mai citeşte doar pentru a comunica cu divinitatea sau pentru a evada din cotidian. Indivizii citesc pentru a ţine pasul cu multitudinea de informaţii create zilnic.
Sursa: descopera.ro

Codul lui Oreste 11 iunie 2011 – Capcanele Mintii

A inceput un nou sezon “Codul lui Oreste”, care a revenit la matca pe Antena 2, acolo unde a inceput aceasta aventura a cunoasterii. Noua emisiune din sezonul numarul opt, are ca invitati pe Mariana Lucreteanu specialista in metafizica chineza, astrologie chineza, feng-shui, scriitorul si maestrul Reiki Vlad T. Popescu, cei care incearca sa faca cunoscute doctrinele orientale.
Se vorbeste despre omul trezit, cel care reuseste sa paraseasca stadiul iluziei, sa iasa din capcanele iluzorice tesute de mintea si gandurile noastre.
Tema emisiunii din 11 iunie 2011, Capcanele mintii si iesirea din suferinta.




Sursa: Dezvatatorul

Misterul sarcofagului de la Palenque

Un obiect foarte mult discutat în cercurile de specialitate este piatra de mormânt din Palenque.
Aceasta a fost descoperita pe 15 Iulie în anul 1952 de catre archeologul mexican Alberto Ruz Lhuiller, în Templul inscriptiilor din Palenque. Aceasta se afla într-o grota care este sapata în stânca si pare sa fie ca de gheata, dupa cum declara mai târziu archeologul mexican.


Erich von Däniken, într-una din cartile sale o descrie ca reprezentând un astronaut în interiorul navei sale spatiale, care în acest caz este prezentata în sectiune..Cercetatorul civilizatiei maya Profesorul german Herbert Wilhelmy da o interpretare proprie semnelor de pe piatra spunând ca este vorba de zeul porumbului Yum Kax. Tot el declara ca Däniken doreste sa manipuleze cititorii interpretând piatra privita pe latime atâta timp cât amplasarea ei în camera îngusta impune o interpretare privind-o pe lungime dein partea îngusta a acesteia.
Alti cercetatori înclina sa creada ca este vorba despre o reprezentare a unei personalitati pe drumul spre Xibalba, lumea mortilor în simbolistica maya. Unde exact se afla aceasta lume a mortilor nu este însa foarte clar. Prof. Linda Schele si Prof. David Freidel o descriu ca un “Loc al fricii” pentru ca numai un an mai târziu sa declare ca nu trebuie întotdeauna identificat cu o lume subpamânteana ci poate fi vorba si de una localizata în Calea lactee…
Cercetatorii sunt însa de comun acord ca persoana reprezentata pe piatra este printul maya Pacal. Pe aceasta si pe marginea capacului se afla doua liste cu regii din Palenque cu datele nasterii, mortii si de numire ca si regi.
Un alt lucru interesant: cadavrul din mormânt. Acesta are o înaltime cu mult mai mare decât cea a mayasilor din zilele noastre. Cadavrul a fost identificat, în 1952, ca fiind acela al unei persoane de sex masculin în vârsta de 40 de ani. Aici apar însa neconcordante în datari. Printul Pacal s-a nascut pe data de 22 Martie în anul 603 al erei noastre. La vârsta de 12 ani si 125 de zile este încoronat ca si domn în Palenque, la 23 de ani se casatoreste cu o femeie de vita nobila care moare în vârsta de 46 ani. Pacal moare la vârsta de 80 de ani si 158 de zile. Acest lucru s-a stablit din înscriptiile de pe mormânt si din piramida. Pentru a elimina dubiile ce s-au ivit, cadavrul a mai fost cercetat înca odata în anul 1974 dar asta nu a dus decât la aceea ca datele stablite în 1952 au fost confirmate.
Interesante sunt si trasaturile fetei acestei persoane. Fata si aproape tot corpul au fost acoperite cu placute subtiri de jad (da aur în versiunea lui Däniken). Un artist a reconstruit cu ajutorul placutelor de jad trasaturile persoanei din mormânt si stabilit ca forma nasului este cu totul neobisnuita pentru rasele umane cunoscute pe Pamânt. Acesta porneste de la mijlocul fruntii împartind-o practic în doua. În afara de aceasta dintii scheletului nu erau pliti si nici nu aveau insertii de pirita sau jad, lucru obisnuit la Mayasi. De asemenea nici craniul nu era deformat cum se obisnuia la persoanele nobile. Toate acestea ne duc cu gândul la faptul ca scheletul poate sa apartina altei persoane decât lui Pacal, lucru ce ar explica data mortii. O alta ipoteza este aceea ca persoana din mormânt nu este una maiasa…
Iar cea mai spectaculoasa teorie e aceea ca printul ar fi fost, în timpul vietii rapit sau luat de extraterestrii si adus înapoi dupa un timp de câteva decenii. Acesta ar explica de ce vârsta sa este de fapt 80 de ani iar cea a scheletului numai 40(!?) stiut fiind faptul ca la o viteza apropiata de cea a luminii timpul se contracteaza. Acest lucru este întarit (?) de faptul ca maiasii nu încoronau un nou rege atâta timp cât cel vechi se mai afla înca în viata (cazuri de prizonierat).Faptul ca astfel de cazuri de “rapiri” facute de zei sunt deseori semnalate începând cu mitologia nu exclude ca un astfel de lucru sa i se fi întâmplat si lui Pacal. Totusi lipsa sa nu este notata niciunde în inscriptiile gasite în “Templul inscriptiilor” sau în alte locuri din Palenque.
Ca mormântul din Palenque este un lucru deosebit din punct de vedere arheologic nu sta în discutie. Ca cel inmormântat aici este o persoana nobila de asemenea. Alte presupuneri cu privire la originea si trecutul persoanei din mormânt se pot face oricând, dând frâu liber imaginatiei, dar probabil adevarul nu va fi aflat niciodata…
Sursa: MISTERELE LUMII

Exista tuneluri secrete ascunse sub piramidele egiptene?

 Marea Piramida de la Gizeh este singura minune a lumii antice care s-a pastrat pâna in zilele noastre. Acest monument unic a fost, de-a lungul secolelor, subiectul unor intense intrigi si speculatii, legate mai ales de descoperirile facute in interiorul si in jurul structurii. Piramidele de pe Platoul Gizeh, nu departe de capitala egipteana Cairo, au inceput sa fie explorate abia in secolul al XIX-lea, când incaperile lor interioare au fost gasite, la multe milenii de la pecetluirea lor. De atunci, numerosi cercetatori au sustinut ca Marea Piramida ar adaposti camere inca nedescoperite, dar, deocamdata, acest lucru n-a putut fi demonstrat. Alte presupuneri sunt legate de existenta, in adâncurile platoului, a unor monumente antice mult mai vechi decât piramidele si, de asemenea, considerate sacre de egiptenii din epoca faraonilor. Este vorba, mai precis, de o retea complicata de tuneluri si galerii in roca moale de calcar, care, daca ar fi explorate, ar rescrie, poate, istoria…
O structura subterana vesnic inundata
Primul care a vorbit despre existenta unui asa-numit „mormânt al lui Osiris” aflat pe Platoul Gizeh, a fost dr. Selim Hassan, un arheolog egiptean care a efectuat sapaturi aici imediat dupa Howard Carter, faimosul descoperitor al mormântului lui Tuthankhamon. El a descoperit doua camere subterane, continând mai multe sarcofage. O a treia incapere, situata si mai in adâncime, era pe jumatate acoperita cu apa freatica, dar Hassan a putut totusi vedea, apa fiind foarte limpede, inca un sarcofag pe podeaua ei. Timp de patru ani, arheologul s-a straduit sa goleasca incaperea de apa, cu ajutorul unor pompe, dar, ca si in cazul bizarei Insule a Stejarilor, din America de Nord, de fiecare data apa se infiltra iarasi, de dedesubt, zadarnicindu-i eforturile.
Mai târziu, alti exploratori au extins cautarile si au identificat, sub coltul de nord al Marii Piramide, o structura numita „grota”, având in centru un urias bloc de granit. Cum anume a ajuns acesta acolo, la câtiva metri adâncime, ramâne un mister. Se presupune ca ar fi fost adus cu mult inainte de inaltarea piramidei. In 2006, o echipa condusa de Mohamed Abbas, de la Institutul National de Cercetari Astronomice si Geofizica, a scanat zona Platoului Gizeh cu radare performante (GPR), descoperind mai multe cavitati in patul de stânca, unele la o adâncime de 25 metri, cu mai multe tuneluri largi de 3 pâna la 5 metri!
In august 2009, autorul britanic Andrew Collins si cercetatorul Nigel Skinner-Simpson anuntau o descoperire senzationala: un sistem de grote explorat partial de Henry Salt si Giovanni Caviglia, in 1817 si in care se patrundea printr-un mormânt taiat in stânca. Salt, care acum doua secole fusese consul general al Marii Britanii in Egipt, era ca si Caviglia, capitanul unui vas italian, convins ca sub piramida lui Keops se gasesc vestigii de o valoare inestimabila, pornind de la discutiile cu localnicii ce vorbeau despre existenta unui „cimitir al faraonilor”, sub Platoul Gizeh.
Colonelul britanic Howard Wise, detasat in zona in 1837, a facut si el sapaturi aici si a scris despre mormintele secrete intr-o carte publicata in 1840, la Londra. El n-a reusit insa sa descopere decât câteva mumii de pasari si animale, pe care le-a adus in Anglia. Lucrarea sa a stârnit mare vâlva in epoca, desi lipsa de studii de specialitate a militarului Wise i-a facut pe expertii in istorie si arheologie sa-l considere un neavenit in domeniu, atras doar de senzational.
Sarpele din adâncuri
Collins a gasit la British Museum cartea lui Wise si a fost surprins sa constate ca ea continea descrierea catacombelor in care temerarul ofiter patrunsese. Wise afirma ca strabatuse „câteva sute de metri sub piramida”, inainte de a ajunge la o incapere spatioasa, legata de alte trei camere, de dimensiuni mai mici, de la care pornea un labirint de tuneluri. El a mers pe unul dintre tuneluri, cu o latime de 3 metri, cale de aproximativ o suta de metri, dupa care, in momentul in care tunelul a inceput sa se ingusteze, a revenit la suprafata. Pe 3 martie 2008, Andy Collins si prietenul sau, Nigel Skinner-Simpson, un arheolog amator din statul american Virginia au identificat locul, numit de ei „Mormântul Pasarilor”, unde Wise gasise mumiile de animale. Au continuat sa coboare, printr-o crapatura in stânca, ducând la o grota naturala conectata la alte tuneluri, artificiale, si si-au dat seama ca strucura respectiva coincidea cu cea descrisa de colonelul britanic, in urma cu aproape 200 de ani. La ora actuala, nimeni nu stie dimensiunile acestui sistem subteran si din pacate Collins n-a reusit sa stârneasca interesul autoritatilor egiptene pentru teoria sa. Or, fara avizul Consiliului Suprem al Antichitatilor din Cairo, nimeni nu poate efectua sapaturi arheologice la Gizeh. „Grotele se intind, probabil, si dincolo de piramida lui Keops, sub piramida lui Kefren, al carui colt de sud-vest se gaseste la doar jumatate de kilometru de intrarea in Mormântul Pasarilor”, precizeaza Collins.
 Exploratorii americani au aflat de la localnici ca reteaua de grote si tuneluri s-ar intinde pe mai bine de cinci kilometri; insa oamenii se tem sa patrunda acolo, crezând – o superstitie transmisa de-a lungul veacurilor – ca un imens sarpe, numit el-Hanash, ar pazi subteranele. „Aceasta legenda are un sâmbure de adevar, in sensul ca unii autori antici vorbeau despre existenta, sub piramida lui Keops, a mausoleului lui Agathodaimon, sau „spiritul bun”, divinitate gnostica luând forma unui sarpe, despre care se spunea ca isi are salasul sub platoul de calcar”, afirma Nigel Skinner-Simpson.
„Ar fi imposibil ca un platou gaurit de pesteri sa poata sustine o greutate colosala, de tipul piramidelor!”
Nu la fel de entuziast este dr. Zahi Hawass, liderul Consiliului Suprem al Antichitatilor din Egipt. Reputatul expert a afirmat ca structura a fost „recent” explorata de egiptologi: „Aceasta poveste arata cum oameni care nu au nici un fel de pregatire in arheologie folosesc media si internetul pentru a crea stiri false… Când am vazut pe internet stirea despre o noua descoperire la Gizeh mi-am dat seama imediat ca este o inducere voita in eroare. Articolul vorbea despre un urias sistem de pesteri si tuneluri. Eu va pot garanta ca nu exista nici un fel de retea de tuneluri sub piramide, pentru ca ar fi imposibil ca un platou gaurit de pesteri sa poata sustine o greutate colosala, de tipul piramidelor, care cântaresc mii de tone!”
Collins i-a cerut lui Hawass sa aduca dovezi si rapoarte stiintifice, care sa ateste ca structura a fost explorata, in ultimii ani. „Pesterile pe care le-am gasit sunt singurele pesteri naturale consemnate pe platou pâna acum. Chiar daca este vorba despre o descoperire izolata, ele dovedesc ca geologia platoului include un sistem de pesteri naturale, pe care este evident ca locuitorii de acum câteva mii de ani le-au dezvoltat, intr-un complicat labirint. Nu am reusit sa dam de capatul acestui labirint, cum nu au reusit nici Salt si Caviglia, dar nu avem nici un dubiu ca, daca ni s-ar permite sa efectuam sapaturi de amploare aici, ipoteza noastra ar fi confirmata. Sa nu uitam ca si investigatiile Institutului de Cercetari Stanford au demonstrat, prin scanarile realizate aici, ca, sub a doua piramida, cea a lui Kefren, se afla incaperi neexplorate”, a precizat Collins.
GABRIEL TUDOR
http://www.revistamagazin.ro/content/view/8842/8/
Sursa: MISTERELE LUMII

J.F. Kennedy a fost asasinat din cauza OZN-urilor?

 In cartea sa „Behold a Pale Horse”, publicata in 1991, Milton William Cooper, pe lânga multe alte istorii, cu iz conspirationist, privind fenomenul OZN, afirma ca un motiv al asasinarii presedintelui J.F. Kennedy (apelat adesea JFK) a fost dorinta lui de a desecretiza mai multe activitati legate de OZN-uri si civilizatiile extraterestre. Cooper spunea ca a reusit sa vada o scrisoare, din 12 noiembrie 1963, in care Kennedy cerea ca toate dosarele privind obiecte zburatoare purtând mentiunea „necunoscut” sa fie puse la dispozitia NASA si sa se prezinte un raport in acest sens Casei Albe, pâna la data de 1 februarie 1964. La zece zile dupa expedierea scrisorii, presedintele era asasinat la Dallas. Iata ca in 2011 aceasta scrisoare reapare, intr-o carte de William Lester, intitulata „A Celebration of Freedom: JFK and the New Frontier”. Autorul pretinde ca a obtinut copia scrisorii de la CIA, dupa desecretizarea ei, ceruta de el, in virtutea legii pentru libertatea de informare. Imediat dupa aparitia cartii, un autor mai putin cunoscut, Scott C. Waring, sustine insa ca el a fost primul care a facut legatura intre acest document si asasinarea lui JFK, in cartea sa „UFO Sightings of 2006-2009” aparuta in 2010.
Asa cum afirma Lester unui reporter al Daily Mail, pe 19 aprilie 2011, Kennedy scrisese in ziua de 12 noiembrie doua scrisori. Prima, adresata directorului CIA, avea drept subiect „revederea nivelului de clasificare a tuturor fisierelor cu informatii secrete OZN care afecteaza securitatea nationala”. Presedintele dorea, la acea ora, „sa dezvolte un program comun cu Uniunea Sovietica pentru explorarea Lunii si a spatiului cosmic” (!). In acest scop el cerea „sa fie reexaminate toate cazurile care prezinta o amenintare deosebita, cu scopul de a le identifica, de buna credinta, prin opozitie cu sursele clasificate CIA si Air Force. Este important sa facem o distinctie clara intre cele cunoscute si cele necunoscute pentru cazul in care sovieticii ar incerca sa interpreteze intentiile nostre de cooperare drept un paravan pentru actiuni de spionaj al programelor lor spatiale si de aparare”. In acest sens, Kennedy cerea un raport cel târziu pentru data de 1 februarie 1964. In cel de al doilea document, trimis administratorului NASA, presedintele isi exprima din nou dorinta de cooperare cu Uniunea Sovietica in activitati comune in spatiul cosmic, cerând sprijinul NASA in acest scop.
 Lester a declarat catre AOL News, referitor la Kennedy, ca „una dintre preocuparile sale era faptul ca si deasupra URSS fusesera vazute multe OZN-uri si sovieticii puteau sa ia OZN-urile drept o agresiune a SUA, crezând ca e o tehnologie americana”.
Merita sa reamintim cititorului ca, in cele din urma, in 1971, ministrii de externe ai SUA si URSS – William Rogers si Andrei Gromiko – vor semna un „Acord privind masurile in vederea reducerii riscurilor unui razboi nuclear intre URSS si SUA”, in care articolul 3 spunea – nici mai mult nici mai putin decât ca – „Partile se angajeaza sa se informeze una pe alta, imediat ce vor repera un OZN (…) daca astfel de fenomene pot provoca un pericol de dezlantuire a razboiului nuclear intre cele doua tari”.
 S-a speculat asupra faptului ca „cele cunoscute si cele necunoscute” la care facea trimitere scrisoarea lui Kennedy catre CIA puteau sa se refere la faptul ca la ora aceea atât americanii cât si rusii aveau cunostinta de anumite dovezi ale prezentei extraterestre in jurul nostru, inclusiv pe Luna, drept pentru care Kennedy considera ca se impunea ca cele doua superputeri sa abordeze impreuna cucerirea spatiul cosmic.
S-a mai spus ca cei care nu cunosteau adevarul despre fenomenul OZN aveau toate motivele sa il considere pe Kennedy nebun, pentru importanta acordata acestui subiect, iar cei care-l cunosteau, in primul rând cei ce sperau sa profite de aportul de tehnologie nepamânteana, considerau ca o astfel de dezvaluire ar avea consecinte extrem de grave. Si unii si altii puteau decide sa inlature pericolul prin eliminarea fizica a presedintelui.
 In 1999 si ufologul Timothy Cooper a primit, prin posta, un document, in care directorul CIA din 1963 scria: „Lancer a cerut niste date privind activitatile noastre, ceea ce noi nu putem permite”. „Lancer” ar fi fost numele de cod al lui Kennedy. Documentul era ars pe margini. Expeditorul (care afirma ca era un fost functionar CIA) pretindea ca a salvat el insusi hârtia atunci când aceasta a fost trimisa la crematoriu, impreuna cu alte hârtii „sensibile”. Acest document, ar fi urmarea celor doua note din 12 noiembrie ale presedintelui. El ramâne extrem de suspect, desi investigatorul OZN Robert Wood pretindea ca documentul e autentic, atestarea fiind facuta, la cererea sa, de criminalisti profesionisti. Acestia au cercetat tipul hârtiei, vârsta cernelii, filigranul, caracterele de pe masina de scris etc. pentru a data documentul, exact ca in justitie.
DAN D. FARCAS
Sursa: MISTERELE LUMII