duminică, 5 august 2012

Dispozitivul orgonic (2)


(urmare din partea întâi)


Detalii despre orgon



Energia orgonică este energia primordială a vieţii: este acea forţă vitală fundamentală care este cunoscută de cei care au un strâns contact cu natura, este CHI (energia vitală) din tradiţia chineză, este PRANA din tradiţia hindusă. Numeroase aplicaţii tradiţionale, străvechi folosesc orgonul: acupunctura, presopunctura, exerciţiile tradiţionale chinezeşti, posturile corporale (asana) şi tehnicile de respiraţie (pranayama) hinduse.



Reich a identificat ştiinţific proprietăţile şi caracteristicile energiei orgonice: umple spaţiul de pretutindeni, este lipsit de masă, pătrunde prin materie, vibrează continuu, este observabilă şi măsurabilă. Orgonul are o mare afinitate pentru apă, şi se acumulează uşor în organismul uman prin alimente, apă, respiraţie şi prin piele. Orgonul are entropie negativă, adică tinde să se acumuleze, şi nu să se disipe.



Atunci când campul energetic (aura) unei persoane vine în contact cu cel al unui dispoztiv orgonic, cele două câmpuri devin simultan mai intense producând un efect de multiplicare (şi nu de simplă adunare) care este numit "aprindere". Reich a descoperit că această "încărcare" orgonică este benefică sistemelor vii (plante, animale, oameni): ajută la întărirea sistemului imunitar, îmbunătăţirea circulaţiei, încarcă fiinţa cu energie pozitivă şi armonioasă.



Cercetările au aratat că dispozitivele orgonice stimulează sistemul nervos parasimpatic, induce relaxare şi o senzaţie de expansiune blândă. Acumulatorul orgonic concentrează energia orgonică şi ajută corpul să se ajute singur. Orgonul nu este deloc străin corpului uman. Orgonul din atmosferă este doar o altă formă a energiei orgonice prezentă în corp. De altfel, ştiinţa milenară yoga îşi bazează o întreaga ramură pe exerciţiile de respiraţie conştientă, în acest caz fiind acum evident că se foloseşte orgonul atmosferic.



Acumulatorul orgonic



Combinarea unor materiale organice (lemn, bumbac, răşini, etc) cu metale formează o matrice care are capacitatea de a atrage şi concentra orgonul, aşa cum au demonstrat cercetările lui Wilhelm Reich. Cartea sa, "Biopatia cancerului", cuprinde suficiente detalii privind energia orgonică şi impactul acesteia asupra proceselor vitale perturbate (bolile) din corpul uman.



Adăugarea unui cristal natural în această matrice va intensifica procesul de acumulare orgonică. Don Croft (www.educate-yourself.org/dc/) spune că o combinare de metal şi răşină formează un material numit "orgonit". Împreuna cu soţia sa, Carol, au descoperit că aceste dispozitive formate din cristale şi orgonit au capacitatea de a transforma energia orgonică dezorganizată de procedeele artificiale folosite pe larg de om (microunde, electromagnetism, radiaţii nucleare, gânduri negative), în orgon pur, pozitiv.



Carol Croft poate vedea câmpul auric subtil. Atunci când Don a realizat primul dispozitiv orgonic format din orgonit şi cristale, Carol a văzut cum aura soţului ei s-a expansionat. De asemenea, când au aşezat un generator de orgon în apropierea unei centrale electrice nucleare, Carol a observat cum imensul camp de orgon deteriorat din jurul centralei (care este prezent în jurul oricărei centrale nucleare) a fost redus spectaculos.



Don Croft a realizat apoi un dispozitiv orgonic numit HHG pentru a neutraliza câmpul orgonic dezorganizat prezent atât în jurul celebrelor antene şi turnuri de microunde folosite de tehnologia telefoniei mobile, cât şi în imediata apropiere a centralelor nucleare şi a locaţiilor cunoscute în care se practică ritualuri satanice. O variantă ceva mai mică a acestor dispozitive numită "Tower Buster" este folosita pentru a neutraliza orgonul "murdarit" din jurul antenelor de emisie de microunde, cu condiţia ca să se afle la cel mult 400 m de antenă.


În afară de reducerea câmpului orgonic deteriorat, dispozitivele orgonice pot fi folosite şi în alte scopuri. Multe persoane au sesizat efecte emoţionale pozitive atunci când au folost un asemenea dispozitiv. Tendinţele şi gândurile negative dispar, iar cei care aveau insomnie au beneficiat de un somn odihnitor atunci când au aşezat un dispozitiv orgonic în dormitor.


A fost observată o creştere mai viguroasă a plantelor în vecinătatea unui astfel de dispozitiv. Există şi câteva fotografii Kirlian (care arată aura invizibilă cu ochiul liber) a unui astfel de HHG în care se vede un imens clopot auric de culoare albastră ce înconjoară dispozitivul. Prezenţa unui astfel de dispozitiv la servici face ca echipa să devină mai prietenoasă şi mai puţin agitată. 



Un început bun



Daca te-ai hotărât să experimentezi cu un astfel de dispozitiv orgonic, vei descoperi vindecări miraculoase şi efecte de armonizare evidente. Această modalitate de acţiune este în întregime naturală. Vei cunoaşte direct efectele orgonului asupra ta, a familiei tale şi a prietenilor. Vei constata cum îţi va transforma miraculos gândurile negre şi temerile zilnice în intuiţii şi aşteptări pozitive, în sentimente înălţătoare şi pure. Iar plantele, apa şi animalele de casă vor deveni pur si simplu mai vii.



Şi, la un anumit moment, vei dori să împarţi acest cadou cu ceilalţi.



Pentru că, într-adevăr, acesta este un cadou. Un cadou de viaţă, o viaţă de care nu ai beneficiat datorită acelor forţe şi intenţii negative, care nu doresc ca tu să fii ceea ce ai putea fi. Dispozitivele orgonice nu îţi dau viaţă, ci îţi înapoiază viaţa care ţi-a fost furată.



Această viata ţi-a fost furată prin sugestii subliminale, hipnotice inserate la radio, televiziune, şi chiar prin aerul pe care-l respiri, datorită prezenţei tehnologiilor dizarmonioase, artificiale, ne-naturale (microunde, radiaţii nucleare şi electromagnetice). Senzaţia inconfundabilă a unei vieţi pline ţi-a fost furată de prezenţa zahărului rafinat şi a aditivilor chimici în alimentele de zi cu zi, de minciunile spuse continuu care ne "otrăvesc" mintea şi sufletul, de cărţile de istorie falsă scrise de falşi învăţători.



Când primeşti acest cadou al orgonului, lucrurile îşi arată adevarata înfăţişare: atât cele frumoase, cât şi cele urâte. Pe masură ce săptămânile trec şi mediul înconjurător din imediata apropiere se reface şi revine la ceea ce ar fi trebuit să fie dintotdeauna, vei realiza foarte clar adevărata dimensiune a complotului împotriva condiţiei umane. Şi atunci, ceva se va întâmpla în interiorul tău.



Ştii să deosebeşti binele de rău, iar acest sentiment, care a fost îngropat ani de zile de egoismul şi frica exacerbată, îţi va fi de acum un ghid infailibil. Conştiinţa din interiorul tău strigă acum să dăruiesti la rândul tău acest cadou pe care l-ai primit. Pentru că fericirea de unul singur nu este fericire. Pentru că putem fi fericiţi cu toţii, împreună!




Instrucţiuni de realizare


Dispozitivele orgonice numite HHG pot fi construite de către oricine foarte uşor şi sunt ieftine. Necesarul de materiale este următorul: o găletuşă de plastic în care veţi aşeza un cilindru de hârtie rezistentă, de cel puţin 10 cm înălţime (poate fi folosită cu succes o găletuşă de iaurt - căutaţi în orice supermarket), bandă adezivă tip "scotch" de 5 cm lăţime (pentru a preveni scurgerea răşinii din cilindru), 2 ceşti de pilitură (răzuitură) metalică sau "fulgi" metalici (atelierele de reparaţii care lucrează cu metale sunt pline de astfel de deşeuri - şpan) sau orice alte mici bucăţele de metal (cel mai indicat este cuprul), două ceşti de răşină epoxy sau poliesterică şi 5 cristale de cuarţ de 3 - 4 cm fiecare.



Într-o cameră foarte bine ventilată amestecaţi răşina conform instrucţiunilor specifice tipului folosit (care se găsesc pe eticheta recipientului cumpărat). Asezaţi cilindrul de carton sau hârtie (la care aţi pus şi un capac tot de carton, lipit cu bandă adezivă) în găletuşa de plastic, pentru a nu curge răşina direct pe jos. Presăraţi cât mai omogen pilitura sau fulgii metalici în această cutie de carton, suficient de mult pentru ca unul dintre cristale să poată fi aşezat vertical în această pilitură şi să rămână stabil.



După ce aţi aşezat astfel unul dintre cristale, adăugaţi din nou suficient de mulţi fulgi metalici pentru a-l acoperi complet şi adăugaţi apoi suficientă răşină doar cât pentru a acoperi totul (şi nu exageraţi). Aşezaţi apoi celelalte patru cristale orizontal, în formă de cruce astfel ca primul cristal (cel aşezat vertical) să fie în centrul crucii. 



Presăraţi fulgii metalici pentru a acoperi aceste patru cristale şi apoi adăugaţi răşina. Nivelaţi totul, adăugaţi ce a mai ramas din fulgii metalici şi rasină. Aşteptaţi apoi suficient timp pentru a se întări răşina (depinde de tipul de răşină folosit, în general câteva ore).




Există şi alte "rafinamente" care pot fi folosite: o spirală de cupru de diverse forme, marcarea crucii de cristale pe exteriorul dispozitivului astfel ca acesta să poata fi orientat (în folosire) după punctele cardinale, sau diverse finisaje estetice care pot face din acest HHG o adevărată operă de artă.


O altă reţetă de fabricare permite folosirea mai multor cristale mici. Necesarul de materiale este: o spirală de cupru în care se poate poziţiona unul dintre cristale, câteva cristale mici de 3 - 5 cm lungime, şi răşină epoxidică. De notat că răşina epoxidică are de obicei două componente care se amestecă pentru a se întări. Procesul de întărire începe la scurt timp astfel că trebuie să acţionati rapid. 



Ca suport pentru turnarea răşinii se folosesc adesea diverse forme speciale pentru şarlotă, cremă sau îngheţată. Acestea se ung înainte cu ulei pentru că altfel dispozitivul orgonic nu mai poate fi scos din forma (suportul) în care a fost turnat, odată întărită răşina. Niciodată nu se folosesc forme de plastic pentru că răşina interacţionează chimic cu materialul plastic şi compromiteţi totul.



Dispozitivul orgonic poate avea orice formă doriţi, dar cele mai indicate sunt cele simetrice, armonioase: cilindru, con, trunchi de con, piramida, cub, etc.



Pentru cei care doresc să cumpere astfel de dispozitive, există numeroase oferte, însă majoritatea se află în Statele Unite. Un exemplu este www.orgoneblasters.com. Pentru orice alte detalii, folosiţi Google şi termenul ORGONE.

Sursa: aim.pro.tc

Manipulare la scară globală (2)


 [continuare din prima parte]


Prin intermediul publicităţii se urmăreşte influenţarea omului obisnuit – numit consumator, prin declanşarea unor reflexe condiţionate în sensul dat de cel care face publicitatea prin intermediul sugestiei. Publicitatea încearcă să creeze celui căruia i se adresează o nevoie prin utilizarea unor scheme de reflexe condiţionate abil ascunse.



Sub masca unui caracter informativ, publicitatea urmăreste mai mult să "frapeze" decât să convingă, să sugestioneze mai mult decât să explice. Apoi apare obsesia şi nevoia stringentă de a avea acel lucru căruia i se face publicitate, chiar dacă cel manipulat nu este conştient de aceasta şi, mai ales, nu are nevoie de lucrul respectiv. 



Publicitatea, ca şi propaganda politică care se adresează maselor, speculeaza intens faptul că nivelul intelectual al maselor de oameni este destul de scăzut. În consecinţă, utilizează două principii importante: prin repetiţia nesfârşită a aceloraşi sloganuri, imagini, sonorităţi ritmice obsedante, se creează o stare de oboseală mentală, care este propice supunerii la voinţa celui care a iniţiat acest proiect; al doilea principiu constă în faptul că majoritatea oamenilor sunt înclinaţi să creada în lucrurile pe care le-ar dori realizate, chiar dacă acestea nu au la bază nici o motivaţie reală, ci sunt doar de factură emoţionala. Ne aflăm astfel în faţa unei adevărate imposturi psihice, un adevărat viol psihic exercitat asupra individului şi a maselor de oameni. 



Atunci când un ziarist scrie un articol politic, când un om de stat semnează un decret, când un cetăţean depune un buletin de vot în urnă, când adversarii politici se ceartă şi se atacă reciproc, toate aceste acte, fără excepţie, nu sunt altceva decât reflexe condiţionate de diverse grade. Iată ce spune Serghei Ceahotin: "Ceea ce caracterizează cu adevărat epoca în care trăim este mai degraba o descreştere a influenţei reale a colectivităţii asupra vieţii publice; ele devin mai degrabă instrumente docile în mâinile dictatorilor şi chiar ale uzurpatorilor care, folosind pe de o parte o cunoaştere mai mult sau mai puţin intuitivă a legilor psihologice şi pe de altă parte dispunând de formidabilele mijloace tehnice pe care le are astăzi statul modern, nelăsându-se împiedicaţi de nici un fel de scrupule morale, exercită asupra indivizilor care compun un popor o acţiune eficace pe care am prezentat-o ca fiind un veritabil viol psihic.



Altfel spus, aceştia sunt fără încetare violaţi psihic. E firesc ca, din când în când, să fie obligaţi să recurgă la manifestaţii zgomotoase, în care exploatează şi fac să se dezlăţtuie forţele inerente mulţimilor." Acest lucru - la care se referă Ceahotin în cartea sa "Violul mulţimilor prin propaganda politică" - se explică prin faptul ăa dacă un reflex condiţionat nu este "reîmprospătat" din când în când, el îsi pierde din eficacitate; atunci e nevoie de evenimente exterioare (pentru aceasta au fost create "şocurile viitorului") care să determine reapariţia sentimentului de frică, de exaltare sau chiar de debusolare pentru ca lanţul cu care erau înainte legaţi aceşti "sclavi psihici" să se strângă şi mai tare.



O altă premisă pe care se bazează unele tehnici de manipulare este aceea că numai o parte dintre oameni au capacitatea de a înţelege şi de a observa ceea ce se petrece, spre deosebire de majoritatea, care îsi formează doar opinii superficiale şi trecătoare; aşa stau lucrurile în privinţa tuturor problemelor societăţii. Reiese astfel că iraţionalitatea este predominantă la nivelul conştiinţei publice. 



Manipulatorii au profitat de această constatare pentru a submina şi distrage atenţia oamenilor de la perceperea stării reale de fapt. Cu cât devin mai complexe problemele societăţii industriale moderne, cu atât este mai uşor să se introducă diversiuni tot mai mari, astfel încât s-a ajuns în situaţia absurdă ca opiniile absolut nefundamentate ale maselor, create de nişte manipulatori abili, să dobâdească aparenţele unor realităţi ştiinţifice.



Controlul social prin intermediul mass-media



Pavlov atribuia o importanţă extraordinară cuvântului ca stimul în formarea reflexelor condiţionate. Influenţa propagandistică se realizează cu un succes evident folosind mass-media. Prin intermediul "actualităţilor" de la televiziune, al ziarelor, al revistelor pentru femei (foarte eficiente în a prezenta cât mai dramatic lucrurile), etc sunt aduse în casele şi minţile oamenilor ideile dorite.



Iar atunci când trebuie să se promoveze un lucru pe care publicul n-a fost complet convins să-l accepte, cineva scrie un articol, abordând acel subiect din toate punctele de vedere şi dându-i o importanta deosebită. Apoi procesul este repetat până când rezistenţa publicului este învinsă pe toate planurile. Un ziarist trebuie să fie înainte de toate un "muzician al sufletelor", el trebuie să cunoască perfect instrumentul la care cântă – claviatura pulsiunilor şi instinctelor umane, străfundurile şi sublimările lor.



El trebuie să poata provoca deliberat în mase reflexele condiţionate, să le inhibe pe unele şi să dezinhibe altele, să creeze unele noi, să declanşeze noi acţiuni. Pentru a atinge aceste scopuri, el se foloseşte de presă. Printr-o informaţie mai mult sau mai puţin tendenţioasă se crează o stare emoţională, sunt atinse anumite corzi sensibile ce evocă reflexele condiţionate pe care ziaristul urmăreşte să le direcţioneze pentru a-şi atinge scopul.



O altă metodă de manipulare constă în a organiza talk-show-uri de televiziune live, în care un grup de experţi promovează produsul şi/sau ideea, sub pretextul "dezbaterilor". Se recrutează participanţi pro şi contra, discutând în punct şi contrapunct şi exprimându-şi sprijinul sau opoziţia. Când totul se termină fără a se ajunge la nicio concluzie pentru că nici nu se dorea aceasta, subiectul promovat a fost imprimat în mintea telespectatorilor. Această practică, nouă la începutul anilor şaizeci, a devenit în prezent o metodă standard.



Sondajele au de fapt rolul de a forma opinii



În afară de mass-media, o altă zonă importantă de intersecţie dintre experimentele programării mentale şi ceea ce devine politică publică este cea a "sondajelor de opinie". Campaniile de sondare a opiniei publice au, de fapt, sarcina de a modela şi manipula opinia publică în modurile care le convin conspiratorilor. O mare parte din ceea ce citim în ziare sau vedem la televizor a fost mai întâi validat prin campanii de sondare a opiniei publice. Această procedură se numeşte "făurirea opiniei publice".



Aceasta este perla "olimpienilor" căci, cu ajutorul miilor de specialişti în noile ştiinţe sociale aflaţi la discreţia lor şi ţinând strâns în mână toată mass-media şi în special agenţiile de ştiri, se pot crea NOI opinii publice despre aproape orice subiect, pentru a fi apoi diseminate prin lume în mai puţin de două săptămâni.



Ideea simplă care stă la baza acestei metode de condiţionare socială este aceea de a afla cât de receptiv este publicul faţă de directivele politice trimise de Comitetul celor 300 (Comitetul celor 300 este SINGURA ierarhie de putere din lume care transcende toate guvernele şi indivizii, oricât de puternici şi de siguri pe sine s-ar crede aceştia. Ea acoperă finantele, domeniul apărării şi partidele politice de toate culorile şi orientările. Nu există nici o entitate pe care Comitetul să n-o poată depista şi controla, inclusiv religiile organizate ale lumii).



Oamenii sunt numiţi "grupuri-ţintă ale populaţiei", iar sondajele de opinie măsoară de fapt rezistenţă acestora faţă de ceea ce apare la ştiri – care reflectă directivele transmise de la nivelul cel mai înalt al guvernului invizibil. În funcţie de rezultatele obţinute prin aceste barometre de opinie se iau anumite măsuri, corectându-se prin metode de programare şi manipulare adecvate abaterile grupurilor ţintă de la direcţia dorită. Oamenii trăiesc cu impresia că sunt bine informaţi, dar nu-şi dau seama că opiniile pe care le presupun a fi ale lor au fost de fapt create în instituţiile de cercetare de grupuri de gândire (care gândesc deci în locul lor).



Ei nu sunt lăsaţi să îşi formeze opinii proprii, iar cei care îndrăznesc să o facă sunt imediat sancţionaţi social. Şi la acest proces contribuie chiar informaţiile oferite de mass-media şi sondajele de opinie. Un asemenea proces de condiţionare este descris în termeni tehnici ca "mesajul care ajunge la organele de simt ale persoanei care trebuie să fie influenţată". 



Totul face parte din elaboratul proces de influenţare a opiniei creat la Tavistock. Unul dintre experţii în sondarea opiniei publice este Daniel Yankelovich, membru în Comitetul celor 300 şi patron al companiei Yankelovich, Skelley and White. Yankelovich nu se sfieşte să afirme în faţa studenţilor săi că sondajele sunt instrumente de modificare a opiniei publice.



Ideea nu îi aparţine însă, ea a fost inspirată de cartea "Trend Report" a lui Daniel Naisbett, scrisă la comanda Clubului de la Roma. În această carte, Naisbett descrie toate tehnicile construite de făuritorii opiniei publice la ordinul Comitetului celor 300.



Oamenii de ştiinţă angajaţi în procesul condiţionarii sunt numiti pompos "ingineri sociali" sau "savanţi ai noilor ştiinţe sociale" şi joacă un rol crucial şi deserori nebănuit în tot ceea ce vedem, auzim şi citim. Inginerii sociali de "şcoală veche" au fost Kurt K. Lewin, Hadley Cantril, Margaret Meade, Derwin Cartwright si Lewis Lipssitt, care împreună cu John Rawlings Reese, au format coloana vertebrală a specialiştilor noii ştiinţe de la Institutul Tavistock.



În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, peste o sută de cercetători au lucrat sub conducerea lui Kurt Lewin, copiind constiincioşi metodele adoptate de acesta de la Reinhard Heydrich din S.S. După cum stim, OSS (Biroul de Servicii Strategice - Office of Strategic Services), a fost predecesorul CIA şi s-a bazat pe metodologia nazistă a lui Heidrich.



Guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite au deci deja de mult pregătită maşinaria cu care vor să ne aducă pe linia Noii Ordini Mondiale, posibilă a fi implementată doar prin materializarea unei rezistenţe slabe şi simbolice din partea omenirii. Această "maşinărie" funcţioneaza din 1946 şi fiecare an ce trece aduce noi şi noi perfecţionari ale ei.



De exemplu, înainte ca Statele Unite să intre în al doilea război mondial, americanii au fost condiţionaţi să privească Germania şi Japonia ca pe nişte duşmani periculoşi, care trebuiau să fie opriţi cu orice preţ. Pe baza informaţiilor cu care fuseseră îndopaţi, americanii erau convinsi că inamicii trebuiau într-adevar să fie Germania şi Japonia, era modul cel mai sigur de a-i determina să ignore adevăratul inamic. Mai recent, am văzut cât de bine funcţioneaza procesul de condiţionare de la Tavistock, când într-un mod similar americanii au fost condiţionaţi să perceapă Irakul ca pe o ameninţare şi pe Saddam Hussein ca pe un duşman personal al Statelor Unite.



Aceasta s-a petrecut când George Bush (subordonat Comitetului celor 300) a primit ordin să atace Irakul. În două saptamâni, cu ajutorul mass media, nu numai Statele Unite, ci aproape întreaga opinie publică mondială s-a întors împotriva Irakului. La fel stau lucrurile acum cu asmuţirea lumii împotriva Iranului. Evenimentul catalizator a fost mereu unul de tip "şoc al viitorului".



Demolarea deliberată a celor două turnuri World Trade Center de către americani pentru a crea pretextul invadării Irakului este similară înscenării de la Pearl Harbor, care le-a oferit pretextul de a ataca Japonia. Vedem deci cum istoria se repetă, iar oamenii orbiţi prin manipulare si programare par să nu înveţe nimic din ea.



Ameninţarea cea mai gravă a manipulării se adresează libertăţii individuale şi colective a omenirii. Odată cu apariţia Guvernului Mondial Unic şi a Noii Ordini Mondiale, se vor pune în aplicare experimente cu rază lungă de acţiune, în scopul de a-i eradica omului din minte, trup şi suflet dorinţa de libertate. Atacul asupra sufletului constă într-o serie de experimente cumplite, aflate în faza de elaborare, aplicate pâna acum, pe scară restrânsă, în locuri ca Spitalul Naval Bethesda şi închisoarea Vacaville din California.



Libertatea este un drept fundamental primit de la Dumnezeu, pe care cei care se cred stăpânii acestei planete au căutat dintotdeauna să-l submineze. Totuşi dorul de libertate al fiecărei fiinţe umane este atât de mare, încât până în prezent, niciun sistem nu l-a putut smulge din inima omului. Experimentele care au avut loc în URSS, Marea Britanie şi SUA, pentru a toci şi amorţi dorinţa de libertate a fiintei umane, s-au dovedit până în prezent incapabile de succes.



[preluat de la www.yogaesoteric.net]

Sursa: aim.pro.tc

OMUL CARE A FOST STĂPÂNUL LUI SATANA


Aleister Crowley este considerat a fi “cel mai malefic om din lume”, o fiinţă atât de depravată şi lipsită de orice strop de moralitate, încât a declarat că el, cu ajutorul magiei şi spiritelor, a ajuns să-l stăpânească chiar şi pe Satana.
În numeroasele sale lucrări, Aleister spune că numai prin orgiile sexuale fără limite şi inhibiţii omul reuşeşte să ajungă la dumnezeul care l-a creat. Analiştii consideră că el se închina la Satan, iar toate scrierile sale erau o odă adusă Prinţului Întunericului.
Însă pe lângă scrierile oculte, Aleister a fost considerat de mulţi un adevărat artist, un fin cunoscător al tainelor umane, de aceea cei mai mari conducători ai lumii şi-au dorit să îl aibă în preajmă.
În 1898 Crowley este iniţiat în societatea ezotericã Order of the Golden Dawn, care îl avea ca membru şi pe poetul W. Butler Yeats, chiar de cãtre patronul ei spiritual, Samuel Mathers, în cadrul unei ceremonii la Londra. Îşi ia numele mistic de Frater Perdurado, “cel care va rezista pânã la sfârşit”.
Dupã plecarea lui Bennet în Sri Lanka, Crowley achiziţioneazã Boleskine House în Foyers, Scoţia, pentru a sãvârşi unul dintre cele mai puternice acte de magie, bazat pe Cartea lui Abramelin, act ce avea ca scop contactul cu îngerul pãzitor şi fãcea uz de invocaţii ale prinţilor infernului.
Crowley este din 1912 membru marcant al Ordo Templis Orientis, mare maestru în al 10-lea grad. Ordinul era modelat dupã structura masonicã şi se voia o organizaţie internaţionalã care sã ofere o religie universal fondatã pe o sintezã a cunoaşterii despre univers exprimatã simplu, dar simbolic.
Se foloseşte de diferite femei ca de catalizatori ai iniţierii sale mistice, se autointituleazã Magul, consumã oxid de metial care îi provoacã o halucinaţie care va fi folositã mai târziu ca parte a concepţiei sale cosmologice, cocheteazã cu astrologia, are viziuni din vieţile anterioare şi…crucificã broaşte pentru a reitera viaţa lui Iisus.
În cartea sa din 2002, Secret Agent 666: Aleister Crowley, British Intelligence and the Occult, Robert Spence susţine cã Aleister ar fi putut lucra ca spion pentru serviciile britanice în descursul multelor sale cãlãtorii, ba chiar ar fi avut misiunea de a aduna date despre reţeaua informaţionalã germanã, activiştii independenţi irlandezi şi a le compromite acţiunile printr-o propaganda aberantã. Ca agent provocator, ar fi avut un rol în scufundarea transatlanticului Lusitania, împingând SUA spre rãzboi.
În 1920, împreunã cu perechea sa, Leah Hirsig, pe care a supranumit-o Femeia Stacojie, aluzie la consoarta Fiarei din Apocalipsã, fondeazã Abaţia Thelema în Cefalu (Palermo), Sicilia. Numele este preluat de la Rabelais, care denumeşte în Gargantua şi Pantagruel un soi de antimãnãstire în care nu mai sunt valabile niciun fel de norme morale.
Aici, în subsolul mănăstirii (ironia face ca la suprafaţă, în interiorul mănăstirii, oamenii veneau să se închine lui Dumnezeu, să se roage şi să-şi aducă darurile) aveau loc cele mai desfrânate orgii sexuale, la care luau parte cei mai influenţi oameni ai acelui timp.
Moare pe 1 decembrie 1972, din cauza unei infecţii respiratorii, dupã ce devenise dependent de heroinã. La 24 de ore, moare şi doctorul sãu, circulând zvonul cã Alick l-ar fi blestemat…
Sursa: piatza.net

BAPHOMET IN SIMBOLISMUL ORDINII TEMPLIERILOR


Baphomet a fost ,,,simbolul templier al riturilor gnostice bazate pe venerarea falusului si pe puterea vointei”’ .
Eliphas Levi, ocultistul francez care a facut celebra reprezentare a lui Baphomet a sustinut ca numele a fost derivat din codarea cabalistica:„Numele lui Baphomet al Cavalerilor, care ar trebui pronuntat cabalistic invers, este compus din trei abrevieri: Tem. ohp. AB., Templi omnium hominum pacts abbas, „tatal templului pacii al tuturor oamenilor”.

Arkon Daraul, un autor si profesor al traditiei Sufi si magiei a sustinut ca Bahomet a venit de la cuvantul arab Abu fihama(t), care inseamna „Tata al Intelegerii”
Dr. Hugh Schonfield, a carui lucrare la Pergamentele Marii Moarte este bine cunoscuta, a dezvoltat una dintre cele mai interesante teorii. Schonfield, care a studiat un cifru evreiesc numit cifrul Atbash, si care a fost folosit in traducerea unor pergamente a Marii Moarte, a sustinut ca, atunci cand cineva a aplicat cifrul pentru cuvantul Baphomet, acesta s-a transpus in cuvantul grecesc „Sofia”, care inseamna cunoastere, si este de asemenea sinonim cu zeita.

Caracteristicile sale sunt asemuite cu o zeitate proeminenta in Grecia – Pan. Zeul Naturii a fost adesea descris cu coarne pe cap si jumatatea inferioara a corpului de capra. Spre deosebire de Cerenunnos, Pan este o zeitate falica. Atributele sale animalice sunt o intruchipare a impulsurilor carnale si procreative ale barbatilor. Baphomet este o figura enigmatica, cu cap de tap, aparut in mai multe exemple in istoria ocultismului. Este o figura reprezentativa pagana, preluata din folclorul crestin si asemuita cu timpul , in mod gresit, cu Satan. Numele sau, spun Peter Partner si Malcolm Barber, este preluat din franceza timpurie a numelui Muhammad; reprezinta dualitatea masculin-feminina, ca si cea dintre Rai si Iad, zi si noapte; poate reprezenta orice infatisare a dihotomiei universale.
A aparut pentru prima data in secolul 11 si 12 , iar mai tarziu apare drept un idol pagan si in inscrisurile Cavalerilor Templieri infatisat pe la inceputurile sec 14. Numele sau devine popular in sec 19 , prin dezbaterile si speculatiile motivelor pentru care templarii au fost asupriti. Din 1855 numele sau a fost asociat cu Sabbatic Goat , imaginea oferita de Eliphas Levi. In 1861, ocultistul francez Eliphas Levi a inclus in cartea sa Dogmes et Rituels de la Haute Magie (Dogmas and Rituals of High Magic) un desen care va deveni cea mai faimoasa descriere a lui Baphomet: o capra umanoida inaripata cu o pereche de sani si o torta pe cap, intre coarnele sale. Figura are numeroase similaritati cu zeitatile descrise mai sus.
De asemenea, include multe alte simboluri ezoterice legate de concepte ezoterice intruchipate de Baphomet. In prefata cartii sale, Levi a declarat:
„Capra de pe frontispiciu poarta semnul pentagramei pe frunte, cu un varf indreptat in sus, un simbol al luminii, cele doua maini ale sale formand semnul Hermetismului, una orientata in sus spre luna alba Chesed (ce inseamna mila, compasiune), cealalta indreptata in jos spre luna cea neagra Geburah (forta, judecata divina). Acest semn exprima armonia perfecta dintre mila si dreptate. Unul din bratele sale este de sex feminin si celalalt de sex masculin, ca si cele ale Androginului Khunrath, atributele caruia a trebuit sa le unim cu cele ale caprei noastre pentru ca el este unul si acelasi simbol. Flacara inteligentei stralucind intre coarnele sale este lumina magica a echilibrului universal, imaginea sufletului inaltat mai sus de materie; ca si flacara care in timp ce este legata de materie, straluceste deasupra acesteia. Capul urat al fiarei exprima groaza pacatosului, a carui actiuni materialistice, singura parte responsabila trebuie sa suporte pedeapsa exclusiv; pentru ca sufletul este insensibil potrivit naturii sale si poate suferi numai atunci cand se materializeaza.
Bastonul care sta in loc de organele genitale simbolizeaza viata vesnica, corpul acoperit cu solzi, apa, semi-cercul de deasupra sa, atmosfera, penele care urmeaza sus, volatillitatea. Omenirea este reprezentata de cei doi sani si de bratele de androgin ale acestui sfinx al stiintelor oculte.

In descrierea lui Levi, Baphomet intruchipeaza punctul culminat al procesului alchimic – unirea fortelor opuse pentru a crea Lumina Astrala – baza magiei si, in cele din urma, iluminare.
O privire mai atenta la detaliile imaginei arata ca fiecare simbol este inevitabil echilibrat cu opusul sau. Baphomet este un personaj androgin, deoarece are caracteristicile ambelor sexe: sani feminini si un baston reprezentand falusul erect. Conceptul de androginitate este de o mare importanta in filozofia oculta, deoarece este reprezentativ cel mai inalt nivel de initiere in cautarea de a deveni „una cu Dumnezeu”.
Falusul lui Baphomet este de fapt Caduceul lui Hermes – un baston cu doi serpi incolaciti in jurul sau. Acest simbol antic a reprezentat ermetismul de secole.

Caduceul reprezinta ezoteric activarea chakrelor, de la baza coloanei vertebrale la glanda pineala, folosind puterea serpentina (de aici, serpii) sau Lumina Astrala. Exista trei sensuri atribuibile mitului Şarpelui. El semnifică: în sensul vulgar, Diavolul.
Caracteristicile Diavolului ar fi: Non-fiinta, mizerie, neputinta, prostie, invidie; în sensul ezoteric mijlociu,Lumina astrală, în sensul ezoteric superior, Egoismul primordial, instigator al căderii din paradis
Adeptul care a atins suveranitatea vointei, devine Rege al lumii elementare-marele agent al Operatiunii Soarelui, ce-si manifesta forta descrisa in Simbolul lui Hermes, din tableta de smarald; el detine puterea magica universala, spiritualul, puterea de foc, motorul puterii (telekinezia); este Od, potrivit evreilor, si lumina Astrala, potrivit altora.Acolo este focul secret, viu si filozofic, despre care toti filosofii ermetici vorbesc cu cea mai misterioasa rezerva: Samburele Universului, secretul pe care l-au tinut, si pe care ei l-au reprezentat numai sub figura Caduceului lui Hermes.

Baphomet este deci simbolul Marii Lucrari alchimice unde forte separate si opuse sunt unite intr-un echilibru perfect pentru a genera Lumina Astrala. Acest proces alchimic este reprezentat in imaginea lui Levi prin termenii Solve si Coagula de pe bratele lui Baphomet. In timp ce indeplinesc rezultate opuse, Solving (prefacerea solidului in lichid) si Coagulare (transformarea lichidului in solid) sunt doi pasi necesari in procesul alchimic – care are drept obiectiv sa transforme piatra in aur sau, in termeni ezorterici, un om profan (pacatos) intr-un om iluminat. Cele doua etape sunt directionate in directii opuse pe brate, subliniind mai mult natura lor opusa.
Mainile lui Baphomet formeaza „semnul ermetismului” – care este o reprezentare vizuala a axiomei hermetice „Precum sus, asa si jos’’. Acest dicton insumeaza intregile invataturi si obiectivele ermetismului, unde microcosmul (omul) este macrocosmul (universul). Prin urmare, intelegand unul este egal cu al intelege pe celalalt. Aceasta Lege a Corespondentei provine de la Tableta de Smarald a lui Hermes Trismegistus unde a fost declarat:
„Ceea ce este jos corespunde cu ceea ce este Sus, si ceea ce este sus corespunde cu ceea ce este jos, pentru a realiza miracolele Unui (singur) Lucru.

Stapanirea acestei forte a vietii, Viata Astrala, este ceea ce este numit de catre ocultistii moderni „magie’’
Desi descrierea lui Levi din 1861 despre Baphomet este cea mai faimoasa, numele acestui idol a circulat de peste o mie de ani, prin intermediul societatilor secrete si cercuri oculte. Prima mentionare despre Baphomet inregistrata ca parte a unui ritual ocult a aparut in epoca Cavalerilor Templieri. Prima aparatie a numelui lui Baphomet a aparut in 1098 intr-o scrisoare al cruciatului Anselm de Ribemont:„In urmatoarea zi la ivirea zorilor l-au strigat cu voce tare pe Baphometh in timp ce noi ne rugam in liniste lui Dumnezeu; apoi i-am atacat si i-am fortat in afara zidurilor orasului pe toti.”

In timpul procesului Templierilor din 1307, unde Cavalerii Templieri erau torturati si interogati la cererea Regelui Philip IV al Frantei, numele lui Baphomet a fost mentionat de mai multe ori. In timp ce unii Templieri negau existenta lui Baphomet, altii l-au descris ca fiind fie un cap retezat, o pisica, sau un cap cu trei fete.
In timp ce cartile destinate pentru consumul in masa neaga adeseori orice legatura dintre Cavalerii Templieri si Baphomet, pretinzand ca aceasta este o inventie a Bisericii pentru ai demoniza, aproape toti autorii de renume intre-ale ocultismului (care au scris carti destinate initiatilor) recunosc aceasta legatura. De fapt, idolul este adesea mentionat ca „Baphometul Templierilor”.

Marii Maestrii ai Ordinului Templierilor s-au inchinat lui Baphomet, si l-au facut sa fie venerat de catre initiatii lor; pentru ei este reprezentarea zeului Pan, zeul scolilor noastre moderne de filozofie, zeu al scolii teurgice alexandrine si al propriilor nostri Neo-platonicieni mistici, zeul lui Lamartine si a lui Victor Cousin, zeul lui Spinoza si a lui Plato, zeul scolilor gnostice primitive: de asemenea hristosul preotiei disidente.
Autorul masonic Albert Pike sustine ca, in Francmasonerie Baphomet nu este un obiect de cult, ci un simbol, a carui semnificatie adevarata este dezvaluita numai initiatilor de grad inalt.

Cine este de fap Baphomet? Este un simbol al Satanei sau al iluminarii spirituale? Este un simbol al binelui sau al raului? Raspunsul se afla in simbolul in sine . Este amandoua. In mitologia egypteana, Toth Hermes a fost o putere de mediere intre bine si rau, asigurandu-se ca nici una nu a avut o victorie decisiva asupra celeilalte. Baphomet reprezinta indeplinirea acestei sarcini cosmice la o scara foarte mica, in sine. Odata ce echilibrul perfect este atins la un nivel personal, initiatul ocult poate indrepta o mana spre ceruri si o mana spre pamant si poate pronunta aceasta axioma ermetica care a reverberat prin milenii: „Precum sus, asa si jos”. Simbolismul tapului asa cum apare si in figura lui Bapthomed reprezinta in masonerie forta, corespondentul tapului fiind stalpul doric. Capra (Tapul, masculin) este si simbolul dionisiac. (Masonerie timpurie editat de Manly P. Hall) simbolul caprei inseamna DIVINUL precrestin (Pan). In alta ordine de idei , tapul mai are si un context subtil de phalus respectiv prin puterea si fertilitatea lui; daca facem referire la astrologie , acest simbol este asociat cu cel al zodiei Capricornului , perioada in care natura incepe sa revina la lumina dupa Solstitiul de Iarna atat de intunecat. In concluzie aceasta simbolistica trimite la Ascensiunea Soarelui (relationat cu ceea ce spuneam mai sus : Iluminarea)
Sursa: piatza.net

BUCEGIUL SUBTERAN

Bucegiul subteran

Bucegiul subteran

Ideea că sub pământ, în general, şi sub munţi în particular, s-ar afla un imperiu subteran există din „illo tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi noţiunea Shambala venită din Orientul îndepărtat, dar care a interesat pe mulţi europeni, printre care şi români.
Shambala ar fi o ţară mirifică, imprecis localizată, subterană. Primii europeni care au plecat în căutarea ei în Asia în anul 1627 au fost călugării iezuiţi Ştefan Cacella şi Ioan Cabral.
Pe teritoriul ţării noastre, primii care s-au interest de problema Shambalei au fost locuitorii din concavitatea primei curburi a Carpaţilor. Secuiul Körösi Csoma Sandor, născut în anul 1784 în satul Chiuruş din Covasna, care a vieţuit între anii 1827 şi 1830 în mănăstirile tibetane Zangla şi Kanim, considera că Shambala există, fizic vorbind, şi că este amplasată la nord de râul Sir Daria, între paralela 45o şi 50o.
Pe de altă parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Braşov, deşi aprecia că ţara miraculoasă este tot în nordul Indiei, totuşi se apropia mai mult de adevăr, susţinând că în ea nu pot intra decât cei iniţiaţi. Doctorul Zerlendi din Bucureşti, un personaj real al nuvelelor lui Mircea Eliade, considera, ca şi acesta, că Shambala este un spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan. Mircea Eliade ajunsese probabil la această concluzie după ce, aflându-se pe drumul sfânt al Badrinathului din Tibet, întrebase din eremit în eremit unde este intrarea în Shambala şi nu aflase nimic.
Nimeni pe plan mondial, şi au fost nenumăraţi cercetători, nu a găsit intrări în subteran, deşi mari iniţiaţi ca Apollonius din Tyana se zice că ar fi făcut-o. Oricum, ca factor comun al cercetărilor, a rezultat indicaţia că intrările în Shambala sunt amplasate în munţi sau în păduri sfinte, cum ar fi cea din Morbihan (Franţa), numită Brocelinde.
Când problema existenţei Shambalei părea lămurită că aparţine unui plan subtil paralel, iată că teoria pământului gol (sau cu mari caverne) reapare în Statele Unite în anul 1906 prin scriitorul William Reed, revigorată în anul 1959 de Amadeo Gianinni şi ulterior de Ray Palmer (în revista Flying Saucers). Dar evenimentul cel mai important se produce în anul 1947, când, respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relatează cum pe neaşteptate, zburând peste Polul Nord, a intrat în interiorul Terrei. Fascinat de cele văzute acolo, s-a gândit să repete expediţia, de data aceasta pe la Polul Sud, ceea ce a şi făcut în anul 1956. Cine vrea să urmărească expunerea a celor văzute de R. E. Byrd poate citi cartea “O lume ascunsă” de Raymond Bernard, apărută la noi în anul 1994 în editura Savas Press.
Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat în problema vieţuirii subterane, eventual organizată pe mai multe etaje în adâncime, reţinem că pe Terra ar exista două zone privilegiate pentru aceasta, şi anume Brazilia şi Tibetul (poate chiar sub mănăstirea Lasha). Aceste două supercavităţi ar putea fi legate între ele printr-o reţea magistrală la care s-ar putea racorda reţele locale.
Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastră. Interes din acest punct de vedere ridică muntele Shasta din California (a se vedea „Telos” în 3 volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja este sfredelit de baze ultrasecrete de cercetări militare, eventuale camere subterane aflate sub piramida de la Gizeh “văzute” de clarvăzători, viziunea lui Jules Verne în “Călătorie spre centrul pământului” (viziuni care aproape toate, din celelalte romane, s-au şi adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von Däniken în statul Equador în zona denumită Peştera Tayos (Los Tayos). În anul 1976 a avut loc acolo o expediţie formată din 65 persoane printre care şi astronautul Neil Armstrong. Zona conţine circa 400 peşteri Tayos având gura de intrare la cote înalte chiar şi la cota 1000. S-a descoperit, în afară de o faună bogată mai multe cărţi cu file aurite care ar conţine marile secrete ale omenirii.
În Peru intrarea într-un regat subteran s-ar afla lângă oraşul Tepica.
În Mexic în statul San-Louis-Potosi în subteran se intră prin peşteri aflate în păduri milenare. Pe de altă parte s-a semnalat la cota 2700 aflată în regiunea Csilitla o gură de ieşire din subteran . În apropierea vulcanilor Popokatepeti şi Inlakiatl se află alte guri de acest gen.
Chiar şi în Grecia în sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavităţi subterane imense denumite „Alepotripa”.
Oamenii de ştiinţă Anna Petrocilos, B. Dairos şi K. Kalatos au descoperit obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri necunoscute, etc.
Considerând ca foarte importantă locaţia Shasta se mai pot face unele precizări. Se pare că unul dintre tunelurile care pleacă de aici se îndreaptă spre sud şi după circa 300 mile (483 km) debuşează în peretele canionului Boynton care se află în statul Arizona lânga oraşul sacru Sedona. Energia incredibilă de acolo este generată de 7 vortexuri magnetice vindecătoare. Este interesant de menţionat că sunt doar extrem de puţini români spiritualizaţi care au ajuns acolo, printre aceştia fiind Elena Ignat din Deva şi generalul Emil Străinu din Bucureşti, amândoi având bogate materiale informative încă nevalorificate.
În continenetul nord american există o vastă reţea de tunele subterane, o parte din ele rămase de la o civilizaţie necunoscută, o alta realizată în zilele noastre în scop tactic-militar. Cele două tipuri de tunele sunt interconectate, pe unele din ele putându-se circula cu trenuri speciale – care leagă circa 80 oraşe subpământene. Schema acestei complexe reţele pentru vestul Statelor Unite, a fost publicată de William Hamilton.
În afară de asemenea locaţii celebre (într-un fel sau altul) arătate, nu poate să nu existe şi alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta, posibil mai importante.
În cartea “India văzută şi nevăzută” scriitorul spiritualizat Vasile Andru (născut în Bucovina cedată, la 22 mai 1942) arată că, stând de vorba cu un mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus că şi în insula lui există o asemenea poartă secretă.
Ajungând în Noua Zeelandă Vasile Andru a constatat că şi acolo există la Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu lumile exterioare dar şi o intrare în Shambala.
În această situaţie apare ca legitimă întrebarea: de ce n-ar exista asemenea volume subterane şi în ţara unde a fost primul focar al civilizaţiei şi al culturii europene, adică în România? Aceasta cu atât mai mult cu cât toate basmele româneşti conţin şi admit o lume subterană numită Tartar. Pe de alta parte Yan Van Helsing a auzit de existenta unor căi de comunicare subterana în munţii Carpaţi.
În acest sens informaţiile care există la noi sunt relativ reduse.
O informaţie concretă (pasibilă de a fi verificată) aparţine doctorului inginer C. Cojocaru care consideră că actualele mari mănăstiri grupate pe zone, ar fi legate, şi pe distanţe mari între ele, prin tuneluri subterane realizate în timpuri preistorice. Legătura era făcută, se înţelege, pentru alte obiective sacre dispărute care se aflau pe amplasamentul mănăstirilor şi cetăţilor de azi.
Plecând de la constatarea diverselor studii de natură diferită făcute până în prezent, apare ca frecventa prezenţa unui munte acolo unde ne referim la volume subterane.
Mergând pe această idee, din punct de vedere geologic, zona munţilor calcaroşi din Bihor-Vlădeasa (munţii Apuseni) ar părea cea mai propice pentru spaţii subterane.
Alţi munţi care au mai fost vizaţi şi cu ocazia localizării Kogaianonului (unde se retrăgea periodic în subteran Zalmoxis) sunt: Ceahlăul (muntele sfânt al ţării), Călimanii (deşi sunt vulcanici), Rarăul (dar şi Giumalăul), peştera Polovragi, defileul Dunării, Godeanu (şi chiar Retezatul) etc. Se observă că din această enumerare lipseşte intenţionat Bucegiul, pentru că tocmai asupra lui vreau să mă ocup în mod special, din motive care vor fi arătate.
Munţii Bucegi, dintre toţi ceilalţi ai României, au atras prin poziţia lor, aproape de Bucureşti dar şi de alte două oraşe mari, Ploieşti şi Braşov, număul cel mai mare de turişti din ţară şi din străinătate.
Încă din secolul XVIII sunt consemnate impresii de călătorie şi cercetare ale unor montaniarzi îmdrăzneţi care, la vremea aceea, nu beneficiau nici de cabane, nici de trasee marcate.
Astfel, în anul 1785, botanistul Lerchenfeld vizitează schitul Peştera (din Pestera Ialomiţei) pe care îl notează cu denumirea de “kloster skitt”. Tot acolo ajunsese în anul 1840 John Paget şi după el Schur. Nu insistăm asupra acestui istoric întrucât el însuşi constituie un studiu separat; dar nu putem să nu menţionăm şi pe francezul J. A. Vaillant care, la Paris, în anul 1844, a tipărit cartea “La Romanie” în care, în volumul al treilea, de 464 de pagini, descrie ascensiunea sa în Bucegi.
Prin împietruirea accesului, realizat de austrieci în anul 1739, pe Valea Prahovei, de către domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1846, inerent, afluxul de vizitatori din Ţara Românească a crescut.
În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a şi vizitat Mănăstirea Sinaia, după ce, încă înainte de această dată parcursese câteva trasee în Bucegi. Punându-se problema construirii unui palat regal, amplasamente iniţiale ca cele de la actualul schit Cetăţuia de lângă Mănăstirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au fost eliminate din diferite motive. Castelul trebuia să ajungă în Bucegi, unde a şi fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).
În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotată cu o sensibilitate deosebită, a fost atrasă de la început de misterele Bucegilor pe care i-a parcurs călare şi pe jos, culegând de la localnici şi ciobani legendele care se mai păstraseră.
Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor legende, că sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În cartea sa “Poveştile Peleşului”, în capitolul intitulat Cetatea Babei, se referă la o cetate în inima Bucegilor care ar avea încăperi subterane în care erau depozitate sculuri de aur în vrafuri enorme, aur exploatat, tot în subteran, de pitici.
De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au putut fi verificate. Personal, acum mulţi ani în urmă, am căutat să stau de vorbă cu porteurul (cărător de mari greutăţi pentru aprovizionarea cabanelor) Popa din Buşteni, dar n-am putut obţine nici o informaţie fiind într-o stare de moment necooperantă. Despre el se zvonea că, împreună cu alţi doi tovarăşi, ar fi intrat într-o încăpere subterană, unde ar fi văzut mult aur. O informaţie de acelaşi gen provine din jurul anului 1716, cunoscută sub numele de “Comoara lui Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boală misterioasă declanşată din senin, a lăsat un testament din care rezultă că, împreună cu alţi doi tovarăşi, a descoperit – într-un munte neprecizat – o încăpere subterană în care se găseau bogăţii de nedescris, comori greu de imaginat din aur, argint şi pietre scumpe. Pe locurile precizate în testament ulterior au fost făcute săpături şi cercetări fără rezultat.
Cele două situaţii din Bucegi şi Apuseni (probabil) prin asemănarea lor pot reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi să fie o pastişă a celui mai vechi (din Apuseni).
Exemplele sunt neconcludente dar merită a fi menţionate, ideatica lor găsindu-se şi în alte „povestiri” asemănătoare din Tibet şi din munţii Anzi.
În anul 1936, în câteva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de la Paris, a apărut studiul Dacia Hiperboreană, care, după ce a fost tradus şi în limba italiană în anul 1984 şi republicat în Franţa în anul 1987, a apărut tradus şi la noi în anul 1994, sub titlul “Dacia Hiperboreană” în editura Rosmarin. În această carte, la pagina treizeci şi cinci, scrie: “În plus, Muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una din cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat încă de capăt. A fost exploatată pe vreo douăzeci de kilometri şi atât.”
Autorul studiului şi a afirmaţiei de mai sus este Vasile Lovinescu, suveranul “Prinţ al Arcanelor”, decedat la Fălticeni, la 14 iulie 1984. De unde ştia Vasile Lovinescu de existenţa acestei grote imense cercetată deja, chiar parţial, nu rezultă de nicăieri. Având însă în vedere profunzimea şi seriozitatea operei sale, nu se poate neglija această senzaţională informaţie care trebuie păstrată ca un punct de plecare.
În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea în ţara noastră şi cerceta munţii Bucegi în special, ajungând, se înţelege, şi la Vârful Omul şi zona lui adiacentă, cu care ocazie a condus realizarea unui film “Mistere în piatră” al Studioului Alexandru Sahia.
Întors în ţara lui, şi-a publicat constatările, care, pe ansamblu, au fost foarte favorabile ţării noastre, judecând după formularea: “Carpaţii (româneşti) sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi.”
În cele ce urmează voi prezenta textual pasajele inedite care ne interesează di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento” publicată în editura Diana din Mexic, în traducerea inginer Silviu Câmpeanu.
“Era o veche carte poştală reproducând o fotografie a celei mai importante stânci din Carpaţi. Românii o numesc Omul, o denumire de mare semnificaţie. Deşi mai puţin importantă ca operă sculpturală decât capul principal din Marcahuasi (Peru), reprezintă acelaşi lucru, adică pe omul acestei planete, şi ar putea purta acelaşi nume pe care l-am dat şi stâncii din Peru: Monumentul Omenirii. Privită dintr-o anumită direcţie şi iluminare, sculptura reprezintă un mare cap omenesc.”
“… Excursiile la Omul – mai întâi cu cineaştii întreprinderii române de stat (studioul Alexandru Sahia, n. n.), şi apoi fără ei, au fost extrem de interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franţa şi Egipt, sculpturile protoistorice au rămas complet uitate. În România, însă, stâncile anterioare potopului dăinuiesc, legate prin legende de Hercules şi alte personaje mitologice.”
Nu am putut efectua lucrări mai îndelungate în România şi asta ne-a împiedicat să descoperim munţii şi pădurile sfiinţite. Acestei misiuni trebuie să i se dedice persoanele care se interesează de studiile noastre în această regiune a lumii.
Suntem siguri că în tradiţiile populare vor conduce până la munţii sculptaţi. Studiind ceea ce am descoperit în puţinele zile în Carpaţi se vor putea urmări urmele străvechi ale căror primi paşi i-am lăsat însemnaţi.
Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Deşi monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stâncă ale sale au fost denumite coloane (stâlpi), fiind identificate cu trei personaje mitologice: Uranus, Atlas şi Titan. Un munte de alături este denumit cu numele Pleiadelor şi altul se cheamă Bătrânele (Babele).
Trebuie să se stabilească originea acestor nume. Profesorul Vulcănescu (Romulus, n.n.) poate da lămuriri cercetărilor referitor la legendele pietrelor, stâncilor şi munţilor româneşti; în cartea de faţă, cu fotografii luate pe trei continente, le poate da siguranţă că atât sculpturile cât şi miturile sunt dinaintea potopului.
Omul este o stâncă cam de zece metri înălţime. Reprezintă un cap omenesc şi seamănă bine cu o stâncă cioplită de pe podişul Marcahuasi. Se pot vedea în aceeaşi fotografie două feţe omeneşti mult mai mici, una de negroid, mai jos, la dreapta, şi alta de rasă albă, la stânga, din care se vede numai o jumătate, ca şi cum ar privi de la marginea monumentului către stânga privitorului. Se vede un ochi, nasul şi o parte a gurii. Experienţa noastră în alte locuri arată ce este vorba de o viză, adică de o linie ideală care pleacă de la acel ochi la punctul observat (la punctul pe care-l vizează, n. n.), situaţie care trebuie luată în consideraţie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea opusă a monumentului, foarte erodat de vâturi, nu se mai poate vedea nici o figură. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea astăzi, putem fi siguri că trebuie să fi fost reprezentată cel puţin încă o rasă pe această parte opusă. Există ceva mult mai interesant în această mică sculptură făcută la stânga jos; dacă rotim fotografia, în locul feţei sculptate la mijloc, vom vedea un cap perfect de câine. Astfel, simbol veşnic al câinelui – credinţa şi devotamentul – rămâne şi aici legat de stânca Omul şi de peşterile Tezaurului care trebuie să existe în Carpaţi.
Este posibil ca “viza” la care ne-am referit să semnaleze prin ea însăşi sau prin planul la a cărui origine ar putea sta, poarta de intrare în acele peşteri.
Magnific situat pe un vârf şi vizibil de la mari distanţe, Omul reprezintă omenirea şi confirmând cunoştinţe foarte avansate, trebuie să fie un centru geodezic străvechi.
Sculpturile de care ne vom ocupa şi peşterile a căror existenţă este întotdeauna marcată de această calitate a sculpturilor, trebuie să se sfle într-un plan aerofotografic înscris în triangulaţia topografică a regiunii.
Am ajuns cu trenul la Sinaia şi cu un jeep până în Bucegi la 25 iunie (1966 n. n.). Doream să vedem Sfinxul pe care-l prezintă turiştilor toate pliantele româneşti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este vorba de un monument străvechi, distrus în partea din faţă. Văzut din spate, e format din trei capete omeneşti cu coafuri diferite. Cea a celui de al treilea este mai alungită. Primul cap a păstrat doar profilul stâng şi a pierdut nasul. A fost denumită Sfinx şi nu este vorba de o sculptură care să reunească un cap omenesc cu un corp de animal. Pe aceeaşi înălţime mai sunt alte formaţii stâncoase prelucrate de om, însă care au suferit mult din cauza slabei calităţi a stâncilor. Numai una a dat în fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel de cască cu un moţ ascuţit: un războinic.
În ziua următoare am pornit spre Omul şi am ajuns la un punct din care se putea vedea la mare distanţă. Foarte aproape de noi, o stâncă arăta un cap omenesc, iar cam la cinci sute de metrii depărtare, se vedea un grup de doi lei.
Toate aceste sculpturi şi cele pe care le vom descrie se află pe stâncă şi vederea lor perfectă cere un anumit punct. Lumina soarelui şi umbrele ce le produce îmbunătăţesc aceste imagini. Deci este vorba şi aici de un fel de sculptură absolut originală, cunoscută pe toată planeta şi care nu a mai fost repetată ulterior, în vremuri istorice. De la sumerieni, orice sculptură are trei dimensiuni şi este făcută din blocuri de piatră extrase din cariere. Au trecut peste opt mii cinci sute de ani de când omul nu mai face sculpturi în stânca naturală. Obişnuinţa cu sculpturile tridimensionale a împiedicat până astăzi descoperirea acestor lucrări sculpturale considerate capricii ale naturii.
Când am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru către el, spre stânga, am văzut un mare cap de om sau leu care ne privea de la înălţimea unui semicerc asemănător cu bolta unei porţi. Putem denumi leonin capul omenesc ce încununează poarta. Este în acelaşi timp un personaj şi simbolul leului, paznicul peşterii şi al tezaurului. Ca dovadă, altă fotografie ne arată acest monument văzut din profil. În ea se vede aceeaşi poartă şi pe culmea ei, figura din profil a unui rege sau a unui sacerdot.
Am mai spus că adevăratul tezaur este sângele omenirii. Peşterile din Carpaţi există, desigur, şi sunt simbolizate de această falsă poartă. Desigur că în ele s-au salvat unele grupuri umane în vremea potopului lui Noe. Ca şi la mormintele faraonilor, poarta falsă este un mesaj pentru cercetător şi o cursă pentru cei ce nu au cunoştinţele necesare.
În Carpaţi se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari familii sau grupuri umane importante şi ascunse în peşteri. După aceste povestiri, morţi misterioase jalonează calea milenară a acestor bogăţii. Sunt acuzaţi de crime paznicii acestor tezaure care se succed din generaţie în generaţie sau blestemele magice care le apără intrările. Fapte istorice extraordinare se află legate cu aceste povestiri. Este posibil ca templierii să fi cunoscut secretul şi să fi folosit peşteriile protoistorice. …”
“… Multe observaţii ne permit să asigurăm că în Carpaţi există centre religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit în Peru, Mexic, Franţa, Anglia şi Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor făcute în stâncă naturală, cu stiluri identice cu cele din acele locuri. Cunoaştem mitologia străveche care vine tot din protoistorie. Însă aici, în Carpaţi, se află ceva în plus: poarta tezaurului care presupune un plan; urmăndu-l se pot găsi spaţiile subterane. Ochiul care priveşte de la extremitatea peretelui sculptat al stâncii Omului, cu siguranţă că semnalează una din direcţiile principale ale acestui plan.
Am văzut problema tezaurului şi a peşterilor păzite de leu şi de câine. Am întâlnit câinele Cerber cu trei capete în Peru şi Mexic. Departe, tocmai la Omul, am găsit câinele. Rugăm cititorul să privească fotografia stâncii Omul faţa omenească din partea de jos, la stânga. Am mai spus că, dacă întoarcem fotografia şi o aşezăm în partea de sus, apare o magnifică sculptură a unui cap de câine. Această dublicitate de expresie în aceeaşi sculptură şi prezenţa câinelui, constituie o dovadă în plus care leagă Omul de statuile protoistorice descoperite în Peru şi Mexic.
Grupul de doi lei pe care l-am întâlnit pe drumul spre Omul prezintă pe aceştia privind în direcţii diferite, la un unghi întrec priviri de 120°.”
Am încheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se referă la Vârful Omul, parte extrasă dintr-un capitol care se numeşte Poarta Comorii. Din cele expuse rezultă că Vârful Omul este un important centru al unei reţele geodezice sacre şi că sculptura realizată pe stâncă ar permite aflarea unei direcţii imaginare, la capătul căreia, să se găsească intrarea (sau una din ele) într-un imperiu subteran, intrare care a şi sugerat titlul capitolului respectiv: “Poarta Comorii”. Este evident că nu este vorba numai de o comoară materială, ci în special de una spirituală care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale.
Din păcate, neavând originalul cărţii “La historia fantastica de un descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care însoţesc textul, respectiv cele trei rase reprezentate pe suprafaţa stâncii prin figuri mici. De asemenea, nu putem vedea câinele care apare o dată cu rotirea fotografiei. Indicaţiile date de Daniel Ruzo sunt încă suficient de incitante pentru ca tineri cercetători să facă un set de atâtea fotografii, inclusiv în infraroşu, şi în nopţile senine cu o lună plină, până când vor găsi staţia optimă şi ora exactă care să permită o cunoastere absolută a detaliilor acestor de fapt trei stânci. Până atunci pot să menţionez că, dintre animalele găsite pe fotografiile stâncilor pe care le posed, câinii sunt cei mai numeroşi, ceea ce, teoretic, de fiecare dată, înseamnă că ne aflăm în apropierea unei comori, unei porţi de intrare în subteran.
Dacă Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului şi Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemănător în munţii Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo să propună închiderea unei triade sacre de asemenea depozite, în munţii Bucegi.
În sprijinirea ultimei locaţii converg mai multe argumente.
Întâi, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost un intelectual de rând, chiar dacă avea atestări pluridisciplinare. Avea ceva în plus, şi mult mai valoros. Era solid pregătit în domeniul ştiinţelor oculte, domeniu din care îşi apropiase multiple specialităţi. Cunoştea în primul rând baza acestui domeniu, adică Astrologia. Simbolistica îl preocupa deja de la vârsta de douăzeci de ani, când, în prefaţa cărţii “Atriul lampadarelor”, publicată la Madrid, introduce o povestire simbolică.
Deja de la optsprezece ani se interesa şi se documenta în Spiritism, pentru ca peste doi ani să ajungă la Teosofie. La douăzeci şi trei de ani intră în domeniul Antropozofiei, iar la douăzeci şi şapte de ani în cel al Profeţiilor. În scurt timp ajunge să posede cea mai vastă şi completă bibliotecă din lume, specializată în Michel Nostradamus, bibliotecă care conţinea circa o mie două sute de cărţi citite efectiv, ceea ce se poate constata după adnotările făcute. Dar nu se mulţumeste numai cu atât. La cincizeci şi unu de ani, intrând în gruparea condusă de Rodney Collin în Mexic, începe să-i studieze pe Gurdjieff şi Uspensky. La cincizeci şi trei de ani cunoaşte la Paris experienţa şi tehnicile lui Bô-Yin-Râ. La cincizeci şi opt de ani, stă şase luni în Indonezia pentru a activa în cadrul mişcării Subud, după care a contribuit la înfiinţarea unor centre ale acestei mişcări la Lima, Rio de Janeiro, Sao Paolo, Niteroi şi Saigon.
Meritele cu totul ieşite din comun ale unei minţi atât de geniale i-au fost recunoscute de masoneria din Peru care, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, i-au acordat un loc în Consiliul Suprem, având gradul 33.
Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexă având în plus şi alte titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul nostru se profila un asemenea geniu în persoana lui Alexandru Coşbuc, fiul marelui poet. Din păcate, el a trebuit să părăsească această viaţă în tinereţe, în urma unui accident de automobil în judeţul Gorj.]
Revenind la Daniel Ruzo, intuiţia, cultura esoterică, clarvederea şi recunoaşterea terenului, fără a se bănui că se inspirase din ce afirmase Vasile Lovinescu în anul 1936, îi puteau permite să amplaseze un tezaur iniţiatic în munţii Bucegi.
Al doilea argument este legat de denumirea OM, observând că tot interesul şi l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest vârf şi nu pentru alt obiectiv, ca de exemplu, stânca Saturn, Sfinxul sau Peştera Ialomiţei.
Am arătat deja, din anul 1998, importanţa pe care cuvântul OM o are în spiritualitatea Indiei, importanţă prea bine cunoscută pentru a mai reveni asupra ei. Pe de altă parte, din articolul publicat în publicaţiile “Munţii Carpaţi” şi “Al cincilea anotimp” (Oradea) în anul 1999, mai rezultă că nici în India, nici într-o altă ţară din lume, toponimul OM nu se mai regăseşte decât cu totul sporadic. În acest timp, la noi sunt cel puţin cinci din cele mai înalte vârfuri ale unor munţi care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei, Suhard, Cozia şi binenţeles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adaugă patru cursuri de apă şi alte forme de relief: poiană, deal, etc. Concluzia articolului era că deci, cuvântul OM nu venea din India, ci fusese preluat de aceştia de la noi, cu ocazia deplasărilor de populaţii prea bine cunoscute.
Dacă OM desemnează pe însuşi marele Zamolxe, în care în componenţa numelui chiar intră, se naşte întrebarea care este, totuşi, originea acestui cuvânt.
În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost contactat, în timpul unei meditaţii, de nişte fiinţe interdimensionale, cunoscute în mod colectiv sub numele de Hathori şi care trăiesc în a patra dimensiune a Universului nostru, stăpâni ai sunetului şi ai energiei. Elementele care alcătuiesc Terra sunt pământul, focul, apa şi aerul, cărora le corespund nişte stări subtile care sunt de fapt fiinţe conştiente. Conceptul acesta este mai greu de înţeles, dar se va ajunge în viitorul apropiat când va fi umanim acceptat.
În ceea ce priveşte starea subtilă a aerului, în cultura Hathor, se numeşte pur şi simplu OM.
În cartea scrisă de Tom Kenyon (împreună cu Virginia Essene) tradusă şi în româneşte în editura For You, se dă o explicaţie mai largă şi perfect credibilă a acestor concepte hathoriene.
Aşa că OM, aerul şi spaţiul, au origine acum precizată. În plus, faptul că frecvenţa cuvântului este specifică teritoriului ţării noastre indică şi faptul că tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM, ca şi celelalte nume ale celorlalte elemente (pământul EL, apa LEEM şi focul KA) sunt nişte nume-sunete. Aceasta înseamnă că abordarea secretelor vârfului (vârfurilor) OM trebuie făcută şi prin canale sonore-muzicale, urmând a fi găsită cheia specifică.
Pe canal astrologic se poate constata o corespondenţă între OM aer, cu semnul Vărsătorului, care este un semn de aer, dar şi semnul ţării noastre – şi astăzi de actualitate primordială, când omenirea iese din zodia Peştilor şi intră în cea a Vărsătorului.
În ziua de 17 aprilie 1980, când împlinise şaptesprezece ani, Matei Ward din Statele Unite, a murit în mod neaşteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de la începutul anului 1944, a început să aibă legături telepatice cu fiul său, de la care primea diferite informaţii, tot aşa după cum, deşi într-o modalitate diferită, B.P.Haşdeu comunica cu sufletul fiicei sale, Iulia.
Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare directă în stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizări, este prea bine cunoscut şi acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde vremea de a-l sustine şi argumenta. Înrăiţii materialişti, indiferent de poziţia lor înaltă în societatea “ştiinţifică” şi politică, n-au decât să nu citească asemenea “poveşti”, căci şi aşa nu prea interesează persoana lor şi puterea efemeră pe care încă o mai deţin.
Pe baza comunicărilor primite, Suzanne Ward a publicat o primă carte “Tell me about Heaven” în anul 2000, care peste doi ani a şi fost tradusă în româneşte. În anul 2001 a apărut şi volumul doi al acestei lucrări, care, în anul următor a şi apărut în limba noastră în aceeaşi editură For You, având titlul “Cheia reinstaurării Paradisului pe Pământ”.
De menţionat că în acest volum Suzanne Ward comunică şi cu alte entităţi elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.
În ceea ce ne priveşte, vom folosi informaţiile transmise de entitatea spirituală numită HUGO. Cităm:
“În ceea ce priveşte Pământul, ştim că în laboratoarele subterane, în speţă în sud – vestul Statelor Unite, ei (omuleţii cenuşii, n.n.)” utilizează materialul lor genetic pentru a se reproduce pe ei înşişi. Când au sosit pe Pământ, cu multe decenii în urmă, ei i-au învăţat pe savanţii aleşi de guvernul vostru (al U.S.A., n.n.) tehnologia clonării – şi aşa a fost introdusă clonarea în civilizaţia voastră (adică a noastră). … Ei n-au intenţionat să rămână prea mult, dar au fost prinşi în capcana densităţii Pământului şi şi-au dat seama că nu mai puteau să părăsească planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la nivelul acelei densităţi înalte din care au venit. Pentru a-şi păstra puritatea rasei şi pentru a fi siguri că sunt într-un număr suficient de mare pentru a supravieţui oricărei încercări de exterminare, ei s-au clonat într-un ritm rapid. Nu, doamnă, ei nu formează chiar o armată. Sunt zone vaste în subteranele părţilor locuite ale Pământului pe care cetăţenii le-ar considera incredibile dacă s-ar afla că există. Ar fi la fel de uimiţi dacă ar şti că fiinţe nepământene sunt locuitori permanenţi ai planetei. … De la sosirea lor, cu aproape jumătate de secol în urmă, aceşti “extratereştrii” – după cum greşit s-a pus în ghilimele, nu au fost nicăieri, cu excepţia imenselor oraşe labirint de sub suprafaţa Pământului.”
Comunicarea primită de la Hugo confirmă existenţa unor vaste încăperi subterane care există de mii de ani, chiar dacă nu au fost folosite în sud-vestul U.S.A., decât în ultimii zeci de ani, încăperi care în prezent, sau la un momet dat sunt sau au fost locuite de extratereştrii. La Beijing au fost studiate de oameni de ştiinţă 716 discuri care s-a crezut că sunt din gresie şi care aveau gravată pe ele o scriere spiralată care pornea din centrul lor. S-a constatat că ele au o vechime de cel puţin 12000 de ani şi că sunt confecţionate din metale necunoscute pe Terra, având în compoziţie 40% cobalt şi 8% aluminiu.
Partea care ne interesează este că discurile au fost găsite în nişte enorme spaţii subterane în care nu se mai pătrunsese niciodată până atunci, în anul 1965. Descoperirea a fost făcută de arheologul Tsum Um Nui în munţii Baia Kara, unde mai trăiau câteva triburi Ham şi Dropa, care erau urmaşii unor extratereştrii ce îşi avariaseră navele cu care veniseră şi care au rămas definitiv pe planeta noastră, după cum rezultă din descifrarea discurilor.
Ipoteza colonizării planetei Terra cu extratereştrii în diferite etape este astăzi admisă ca de bun simţ şi acceptată de cercetători evoluaţi pe plan mental şi spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevoluţionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un român. În Revista de Filosofie numărul 2 din anul 1938, vâlceanul Dumitru Drăghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite că originea omului este legată de vizita unor extratereştrii care au aterizat în Asia sau în Atlantida. Aceştia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica şi rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea apariţiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea teşită, caracteristică omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Drăghicescu, doctor în Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, senator şi deputat de Vâlcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al ţării noastre în Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.
În anul 1973, tânărul student Vlad Manoliu Furnică din Bucureşti, pe bază de argumente de toponimie şi orografie locală, lansează ipoteza că această primă aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul munţilor Bucegi.
Reluând ipoteza propusă de Vasile Lovinescu şi Daniel Ruzo asupra unor spaţii subterane în jurul Vârfului omul, vom adăuga unele consideraţii personale care ar putea contribui la elucidarea, măcar parţială, a problemei.
Zona superioară a Văii Obârşiei (Ialomiţei) este dominată de o stâncă denumită Biserica Trăsnită, sau banal, Piatra Trăsnită (Mecetul Turcesc), care apare insolită în peisaj, terminând brusc, ca un perete vertical, o coamă prelungită şi acoperită de sol vegetal, ca un zid de sprijin al capătului acesteia înspre albie. Interesant este faptul că acest perete vertical bombat are la baza sa, de jur împrejur, o masă răspândită haotic de stânci sfărâmate de dimensiuni diferite. Această situaţie pare normală atât timp cât stânca a fost trăznită la modul propriu. Dar observând că atâtea masive de stâncă au fost trăznite, dar nu s-au dezintegrat (vezi marea stâncă Baba Mare, nu departe de Sfinx), trebuie să admiţi ipoteza că trăzneala a fost o justificare, o simplificare, o explicaţie de conjunctură sau de mascare.
Pe de altă parte, ştiind că Valea Obârşia Ialomiţei este o vale glacială, s-ar putea spune că blocurile şi bolovănişurile nu ar proveni decât din gheţarii care s-au oprit în scurgerea lor şi s-au topit acolo.
Dar şi această ipoteză este şubredă, căci depozite se află numai pe un versant al văii, şi oricum, valea continuă a fi glacială, după forma ei, şi mai aval.
În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, făcând excursia de documentare în munţii Bucegi, şi plecând de la Vârful Omul pe traseul turistic marcat cu bandă albastră, care se desfăşoară pe malul stâng al Obârşiei Ialomiţei, înainte de a ajunge la cascada Obârşiei, a remarcat pe malul celălalt, această stâncă care nu prezenta ceva deosebit, în comparaţie cu ce văzuse el până atunci, decât sculptura unui eventual cap bărbătesc văzut din faţă, la care se distingeau ochii şi nasul.
Daniel Ruzo avea o mare experinţă de teren în astfel de situaţii, în afară de faptul că poseda calităţii de pecepţii extrasenzoriale dezvoltate în mai multe şcoli de parapsihologie. A zăbovit mai mult în acest loc, şi din fotografiile făcute atunci, rezultă că şi inginer Doru Todericiu (ulterior devenit Pierre Carnac) şi inginer Ionescu Vasile din Sinaia, şi doamna Todericiu, care toţi îl însoţeau acolo, au admirat stânca în formă de promontoriu şi fragmentele de piatră răspândite strict în jurul ei, fără ca acestea să ajungă măcar la marginea văii.
Pe de altă parte, în anul 2000, arh. Silvia Păun, publicând cartea “Absida altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai bună calitate a stâncii denumită de ciobani Biserica Trăznită, fotografii făcute de Maia Pârvulescu. Autoarea consideră că stânca, absidată (curbată) spre sud, are cavităţi subterane care aşteaptă a fi investigate, bazându-se pe declaraţiile unor cunoscuţi care, dormind sus pe stâncă, au fost urmăriţi mai multe zile de memoria zgomotelor, ca produse de o apă curgătoare, pe care le auziseră toată noaptea ca venind din interiorul masivului pietros.
Faţă de aceste observaţii şi de faptul că atât Daniel Ruzo, cât şi Vasile Lovinescu au considerat, pe raţionamente sau feelinguri diferite, că în zona Vârful Omul ar putea fi cavităţi şi culoare subterane de ordinul kilometrilor, ar fi de luat în seamă şi o ipoteză, după care, sfărâmăturile de roci de la Biserica Trăznită ar reprezenta produsele rezultate de la excavarea unui asemenea culoar (galerie, cavitate).
Imperiul subteran bănuit de Ruzo şi Lovinescu ar presupune o reţea complicată de galerii care ar trebui să aibă numeroase puncte de acces.
Se poate admite ipoteza noastră, că figurile văzute probabil de Ruzo (căci în fotografiile din cartea menţionată, scrisă de Silvia Păun, s-ar mai putea distinge şi altele) marchează tocmai verticala pe care se află la adâncime de circa doisprezece metri, o gură de intrare (ieşire) a acestei reţele subterane. Gura este acoperită tocmai de materialele sfărâmate rezultate de la execuţie. Vechimea lucrării (ca şi adâncimea de doisprezece metri) am stabilit-o prin mijloace radiestezice, la patruzeci şi opt de mii de ani. Accesul în galerie s-ar putea face şi printr-un puţ vertical aflat pe platforma stâncii, care este ciudat de aplatizată.
Urmează ca, tot prin metode neconvenţionale, să se verifice şi de alcineva această ipoteză, lăsând la latitudinea generaţiilor viitoare de a o transpune în teren, dacă ea ar rezulta ca viabilă.
Existenţa unei guri de intrare în subteran la Biserica Trăznită se pare că era cel puţin bănuită de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat în echipa Ruzo tocmai în calitate de mare cunoscător al Bucegilor. Daniel Ruzo întrebase dacă se ştie ceva despre Bucegiul subteran şi Vasile Ionescu tocmai de aceea îl dusese la Biserica Trăznită unde au zăbovit mai mult şi s-au fotografiat. Din păcate, arhiva fotografică a revistei Cutezătorii a dispărut, ea incluzând filmele făcute de domnul Grigore Prepeliţă, fotograful expediţiei. Din fericire, am copiat în anul 1975 două clişee la Biserica Trăznită din aceste filme, la un format minim de 6×6 cm. (din motive economice), care pot fi prezentate acum mărite, cu pierderile de calitate inerente.
Mergând pe această idee, consider că este cazul de a fi prezentate câteva peşteri existente în Bucegi, care ar putea foarte bine să fie guri, bineînţeles astăzi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor spaţii subterane izolate sau legate între ele prin culoare.
Vor începe cu un obiectiv în acest sens, cel mai apropiat de Vârful Omul:
Peştera I din Bucşoiu – numită şi peştera de pe Valea Pietrelor, se află pe versantul vestic al muntelui Bucşoiu, al cărui vârf are o cotă apropiată de cea a Omului, adică 2492 metri. Peştera are două intrări foarte apropiate, din care cea superioară se află la cota 2352 metri, adică la 140 metri sub înălţimea la care se află Vârful Bucşoiu.
Peşterii I s-a găsit până în prezent o lungime de 373 de metri, prezentând o denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota 2406 metri, adică la cea mai mare înălţime la care se află o peşteră activă în România. Pe deasupra, este cea mai rece peşteră fără gheaţă din munţii noştri, înregistrându-se temperatura de 0o în luna iulie.
Peştera a fost descoperită de Emilian Cristea care a exploatat-o prima dată în anul 1967, împreună cu geograful Vasile Sencu. Cunoaşterea ei mai amănunţită, respectiv cartarea ei, s-a făcut prin nouă deplasări în intervalul de cinci ani cuprins între anii 1981 şi 1986 de o echipă de zece speologi şi alpinişti conduşi de Ică Giurgiu.
Pereţii peşterii sunt uscaţi, cu excepţia zonei terminale, unde sunt uzi şi în plus apar două cascade, una de cinci metri şi alta 11 metri înălţime.
Galeria principală a peşterii, care are de altfel câteva ramificaţii, are o înălţime medie de 2 metri, dar pe anumite porţiuni ajunge la 5 metri.
Trecând peste faptul că este foarte rece, peştera putea fi un adăpost temporar.
Cercetări serioase făcute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata că galeria principală de 373 de metri şi cele secundare necartate ar putea constitui anticamera unor galerii care să ducă la o cavitate de mare amploare şi la adâncime mai mare.
Peştera Rătei se află cel mai departe de Vârful Omul şi este amplasată în masivul Lespezi care constituie capătul sudic al crestei de vest care delimitează platforma Bucegilor, creastă începută la nord cu masivul Doamnele, urmat apoi de masivele Bătrâna, Strungile, Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă.
Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomiţa şi de afluentul ei de dreapta Brăteiul, care, mai spre izvoare, se numeşte doar Răteiul. Vârful acestui masiv poartă acelaşi nume, Lespezi, şi are cota 1685. Gura peşterii este, evident, pe malul stâng şi are pragul gurii la cota 1080 m.
În timpurile noastre, peştera a fost descoperită în anul 1904 de Alexandru Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai târziu, geologul Dan Patrulius. Peştera a fost cercetată de cercul speologic “Focul Viu”, ajungându-se prin însumarea galeriilor polietajate la o lungime totală de 5160 metri.
Amănunte referitoare la peşteră pot fi găsite în lucrarea “Geologia Masivului Bucegi” scrisă de Dan Patrulius şi în arhiva cercului speologic. Peştera Rătei este activă, având o reţea hidrografică complexă, cum de altfel, este şi întreaga ei configuraţie, cu galerii meandrate, hornuri şi stalactite şi stalagmite roşii. Dintre denumirile care s-au încetăţenit este de reţinut cea de “Galeria cu Gururi” pe a cărei podea apar nişte ornamente denumite “ziduri chinezeşti”.
Din punct de vedere turistic, Peştera Rătei, de altfel greu de vizitat, prezintă ceva cu totul deosebit prin complexitatea şi frumuseţea ei.
Ceea ce prezintă un interes mai mare este remarca geologului Dan Patrulius, după care sistemul subteran al Peşterei Rătei ar putea fi foarte mare. Plecând de la această sugestie, cercetători geologi radiestezişti sau dublaţi de radiestezişti puri trebuie să stabilească dacă fundul galeriilor nu este fals şi dacă lungimea acestora, sau a uneia din ele, să fie mult mai lungă pe sub întreaga ramă vestică a platoului Bucegi, chiar până la peştera Ialomiţei. Acest tunel ar putea face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre în timpuri de mult uitate. Peştera Brătei ar putea să fie gura cea mai sudică a acestui imperiu.
Printre primele descrieri de peşteri în Bucegi, figurează cele făcute de Mihai Haret în anul 1924 în lucrarea “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”.
Este vorba de Peştera Pustnicului, o nişă aflată în peretele vertical în care este săpată Peştera Ialomiţei şi aflată în imediata apropiere a intrării acesteia.
Mai în aval, în dreptul Cheilor Tătarului, Mihai Haret semnalează Peştera Ursului care are o sută de metri şi este implantată în Colţul Tătarului, adică pe malul drept al Ialomiţei.
A doua peşteră semnalată de Mihai Haret, tot în Cheile Tătarului, avea două sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.
Peştera Mică din Cheile Tătarului se află pe versantul stâng al Văii Tătarului, afluent de dreapta al Ialomiţei, la sud de Cabana Padina. Peştera se află la cota 1548 de metri şi are lungimea totală de 125 de metri. Ea are două intrări: prima cu o înălţime de 3 metri şi a doua colmatată, şi două încăperi în care s-au găsit urme de Ursus spaeleus şi o piesă de silex din paleoliticul superior.
Peştera Ursului din Cheile Tătarului, în apropiere de cea anterioară, se află la aceeaşi altitudine, dar are numai o sută de metri lungime şi o singură intrare de 1.60 metri înălţime. Peştera a fost descoperită în anul 1912, dar ulterior intrarea s-a colmatat integral până în anul 1957, când a fost curăţată cu ocazia studiilor de teren hidroenergetice. Şi aici, ca şi în Peştera Mică, s-au făcut sondaje care au evidenţiat urme de locuire a omului şi resturi osoase de Ursus Spaeleus.
Peşterile prezentate până acum delimitează întreg platoul Bucegilor, de la Nord la Sud, începând de la Vârful Omul, ceea ce admite posibilitatea unei reţele subterane pe sub tot acest platou.
În această concepţie maximală, menţionarea şi a altor peşteri n-ar mai prezenta interes în stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun simţ a sesiza importanţa magistrală a Peşterii Ialomiţei (şi nu fantezist, cum i se spune Ialomicioara) în angrenajul ipotezei subterane. Dar a vorbi în trecere despre un subiect atât de fastuos nu este posibil, căci el nu poate fi tratat decât separat. Totuşi, în trecăt, se poate arăta că Peştera Ialomiţei a fost cercetată de dl. Grigore Albu zis Graal din Bucureşti care, pe desenele parietale şi inciziile descoperite, a ajuns la concluzia că ele sunt din anul 5041 î.H. şi că strămoşii noştri care le-au făcut existau în anul 11393 î.H.
Ideile şi informaţiile prezentate pot constitui o incitare a spiritelor neconvenţionale pentru începerea unor demersuri individuale sau colective, pentru precizarea sau completarea lor.
Dan Corneliu Brăneanu
Sursa: piatza.net